După 20 de ani, o altă fostă gimnastă rupe tăcerea: „M-au uitat două zile închisă într-o cămăruţă, iar când şi-au adus aminte deliram şi făcusem pe mine“

După 20 de ani, o altă fostă gimnastă rupe tăcerea: „M-au uitat două zile închisă într-o cămăruţă, iar când şi-au adus aminte deliram şi făcusem pe mine“

Anamaria Sanda

Anamaria Sanda (31 de ani), jurnalistă, a practicat gimnastica timp de trei ani, la Deva. La două decenii distanţă de momentul în care a renunţat la sport, ea a decis să povestească despre bătăile îndurate la antrenamente, despre pastilele de slăbit pe care era obligată să le ia, deşi era doar un copil, şi despre umilinţele la care a fost supusă şi care, deşi avea nouă-zece ani, au făcut-o să se gândească atunci la sinucidere.

Ştiri pe aceeaşi temă

„Mi-am adus aminte de toate: de bătăi, de jigniri, de foamea aia cruntă, care mă făcea să ascund coji de pâine în sân şi mai apoi sub pernă, de pastilele de slăbit date unui copil de opt ani, de înjurături.  De perioada când am fost bolnavă de varicelă şi ”m-au uitat două zile” închisă într-o cămăruţă de la ultimul etaj al internatului, iar când şi-au adus aminte de mine eram toată numai friguri, deliram şi făcusem pe mine, iar o colegă de suferinţă mă supraveghea. Sau când am căzut la bârnă atât de rău, încât am avut hemoragie puternică mai multe zile şi nu mi-au anunţat părinţii, ca să nu-i îngrijorăm. Nu aveam telefoane pe atunci. Îmi amintesc de palmele peste faţă, care-ţi învineţeau ochii (de fiecare dată pedagogii ştiau că te-ai lovit la antrenament), de joardele ce ţi se încolăceau lacome în jurul trupului şi-ţi lăsau urme pe care nu aveai voie să le arăţi. Nu am uitat niciodată că eram fata unui miner prost, miner care acasă mânca numai cartofi şi fasole, ca să-i poată plăti fetei lui internatul, să poată deveni campioană; miner prost, care, cu siguranţă, a citit mai mult decât toate neamurile lor la un loc!", a povestit jurnalista în publicaţia Vocea Străzii

"Sau de fetele mari, care, supărate că luau bătaie, ne băteau pe noi, astea mici. Una mă obligase să-i spăl şosetele şi chiloţii. Stătea cu amicele ei lângă mine şi ne găsise pe mine şi pe o prietenă mai proaste. I-am aruncat ligheanul cu apa aia murdară în faţă şi am fugit. M-au prins, m-au dus la scările de la cealaltă ieşire a internatului şi m-au ţinut de picioare, cu capul în jos, ameninţându-mă că-mi vor împrăştia creierii pe ciment dacă nu fac ce spun ele. Sunt unul dintre puţinii oameni din lume care nu mănâncă ciocolată. Are legătură cu gimnastica. Pentru primul salt pe bârna mare am primit cadou o ciocolată Kiss. Antrenoarea m-a pus s-o mănânc în faţa fetelor care pofteau, fără să le dau vreun pic. M-au urât pentru asta. Altă dată, pentru două salturi consecutive, mi-au mai promis o ciocolată; nu mi-au ieşit şi am luat bătaie. Aveam o prietenă. Lili din Anina. După antrenament am ieşit afară, în curte, într-un colţ şi ne-am jurat că niciodată, în viaţa noastră, n-o să mai facem vreun lucru pentru care să primim ciocolată. Sau cum să uit că, de foame, mi-am băut cerneala din călimară şi mi-am mâncat pasta de dinţi? Sunt multe. Şi urâte. Întâmplări care te bântuie, deşi au trecut 20 de ani şi pare că acum, ca adult, ai puterea să te lupţi cu cei care le fac rău altor oameni. Cum să uit de anii de după, de când ai mei au primit scrisoarea mea, în care îi ameninţam că mă sinucid dacă nu mă iau acasă? Cât trebuie să sufere un copil dacă, la 8-9 ani, spune că preferă să se omoare decât să mai rămână într-un  loc? Chiar am fost toate nebune? Cum să uit de anii de după, cei în care mi s-a tot reproşat că nu am fost în stare să mă sacrific, să suport, să fac în aşa fel încât să devin campioană? Anii ăia în care mi se zicea: Uite, puteai să fii tu acolo, acum, la Jocuri. Dar nu, tu nu eşti bună de nimic! Vinovăţia, greaţa, teroarea…Toate astea m-au făcut să nu mă mai uit, vreodată, la vreun concurs de gimnastică şi nici să nu mor de extaz cu fetele noastre de aur; fiindcă ştiu ce se ascunde în spate: cât sacrificiu, ce dureri, lacrimi ascunse, vorbe nespuse sau vorbe frumoase spuse doar în faţa camerelor de filmat, mândrie mimată doar la suprafaţă. Ele, campioanele, au fost mult mai tari decât mine. Ele au rezistat până la capăt. Eu nu. Nu a fost de mine”, a relatat Sanda. 

Citeşte şi:

Cele mai tari faze de la Australian Open: finale retro, controverse şi relaţii de dragoste

Dacă apreciezi acest articol, te așteptăm să intri în comunitatea de cititori de pe pagina noastră de Facebook, printr-un Like mai jos:


citeste totul despre:
Modifică Setările