Doroftei, interviu spectaculos la 50 de ani: „Îi mulţumesc lui Dumnezeu că m-a făcut român!“

Leonard Doroftei speră ca, peste zece ani, la împlinirea vârstei de 60 de ani, să fie acasă, la Ploieşti

Aflat la Montreal, fostul pugilist schimbă astăzi „prefixul“, prilej cu care a acordat un interviu, în exclusivitate, pentru „Weekend Adevărul“.

La mii de kilometri depărtare de România, Leonard Doroftei se află şi el în autoizolare, chiar dacă în Canada, o ţară cu peste 18.000 de cazuri confirmate de coronavirus şi peste 400 de decese, restricţiile sunt ceva mai relaxate. „Nu e poliţie pe stradă. E mai multă disciplină în Canada, oamenii respectă decizia de izolare în case“, a explicat „Moşu'“. 

Un tip jovial şi deschis, Doroftei are moralul ridicat şi e într-o dispoziţie bună şi în această perioadă, în care mulţi oameni sunt în pragul depresiei, din cauza izolării. Nu „Moşu'“ însă, care, de-a lungul discuţiei telefonice de pe WhatsApp, a râs de mai multe ori cu poftă.

„Weekend Adevărul“: Vineri, faci 50 de ani. Cum te simţi? Şi cum e viaţa la această vârstă? Mult diferită de cum ţi-ai imaginat că va fi?

Leonard Doroftei: Sincer, nu simt cei 50 de ani! Mă simt ca la 30! Până acum o lună, când a început nebunia cu restricţiile şi aici, mergeam la sală, făceam antrenamente. Şi acum, când stau acasă, am o alimentaţie corectă. Aşa că, mă simt excelent şi îi mulţumesc lui Dumnezeu pentru asta!

Îţi pare rău că aniversarea de 50 de ani te prinde în Canada? Simţi că n-ai fost suficient de apreciat şi susţinut în ţară, de a fost nevoie să pleci la Montreal?

N-a fost vorba că n-aş fi fost apreciat. În primul rând, România e şi va fi mereu în inima mea. România înseamnă acasă. Din primul moment în care m-am apucat de sport, am învăţat să respect tricolorul. Iar oamenii mereu m-au apreciat. Mă refer la oamenii de rând. Le sunt mereu recunoscător pentru asta. În schimb, la Ploieşti, autorităţile mi-au întors spatele. Repet, autorităţile, nu oamenii de rând! Şi meritam să fiu susţinut. Dar, dacă n-au vrut, nicio problemă. Nu sunt cerşetor. Am făcut totul în viaţă, prin munca mea. Aşa că, şi acum, mi-am văzut de drumul meu în viaţă şi asta a fost tot.

Acum, când te uiţi înapoi, care e cea mai mare realizare pe care ai avut-o până acum?

Cu siguranţă, familia! E mai importantă decât toate victoriile obţinute în ring. Mai ales că eu am crescut fără tată, care a murit când eram mic. De aceea, mă bucur că am reuşit să am o familie frumoasă, să fiu aici, acum, cu copiii mei. Apoi, mă bucur că am rămas aproape de fraţii mei, deşi sunt cel mai mic. Sora mea e cu 6 ani mai mare decât mine, iar fratele meu, cu 18 ani. Dar suntem apropiaţi, ţinem legătura.

Dacă ai putea să dai timpul înapoi, ce-ai schimba?

Nimic! Şi îi mulţumesc lui Dumnezeu că m-a făcut român!

Cea mai mare bucurie pe care ai avut-o ca sportiv? Dar şi cea mai mare dezamăgire?

Toate victoriile au fost frumoase şi importante în felul lor. Nu pot să zic de una, în mod deosebit. Şi, de fapt, victoria mea cea mai mare a fost că am reuşit în viaţa, când nimeni nu-mi dădea nicio şansă la început. Adică, eram mic, gras, dar am dărâmat munţii prin muncă, prin voinţă. Nu exagerez. Exact despre asta a fost vorba. Am luat pumni în cap, dar am mers înainte! Nu m-am lăsat doborât. Şi, inclusiv când am căzut, am ştiut să mă ridic. Asta că mă întrebai de dezamăgiri. Mereu am fost de părere că orice şut în cur e un pas înainte (râde cu poftă).

Unde te vezi la 60 de ani?

Nu departe de casă! Acum, familia s-a hotărât să venim aici, în Canada, la Montreal. E o etapă în viaţa noastră. Când vom reveni în România? Nu ştiu să-ţi spun exact. Dar, dacă mă întrebi unde mă văd la 60 de ani, în primul rând, vreau să apuc vârsta asta (râde) şi apoi, cu siguranţă, aş vrea să fiu aproape de casă. Iar pentru mine acasă înseamnă România, înseamnă Ploieşti.

Ce s-a schimbat de când te-ai mutat la Montreal?

Pot să zic că m-a disciplinat din nou! După ce m-am lăsat de sport, am intrat în cârciumărie, iar asta m-a dat peste cap. Nu era lumea mea! Am avut nopţi pierdute, exageram cu mâncarea, poate un pic şi cu băutura. Nu regret ce am făcut, nu consider că a fost o greşeală. Văd ce s-a întâmplat ca o altă etapă în viaţa mea. Dar parcă era mai bine, dacă deschideam o sală de sport la Ploieşti, în loc de cârciumă. În sala de sport, aş fi fost în lumea mea. Pe care am redescoperit-o după ce am venit aici, la Montreal.

Am înţeles că efectele acestei schimbări se văd şi fizic...

Da! Am dat jos 16 kilograme. Şi, atenţie, n-am renunţat la mâncare. Doar că mă antrenez şi am o alimentaţie corectă. Şi am renunţat şi la alcool! Beau doar sucuri naturale. Şi mă bucur că mă menţin şi acum, de când suntem în izolare. N-am pus niciun kilogram. Şi abia aştept să mă întorc în sală!

Cum o să petreci de ziua ta? Poţi să faci o petrecere sau nu se poate, din cauza restricţiilor?

Păi, noi suntem deja cinci în casă (n.r. - cu soţie şi cei trei copii), aşa că, dacă mai chem încă cinci de ziua mea, vine poliţia şi ne arestează pe toţi (râde cu poftă). Poate îl chem pe Diaconu (n.r. - fostul boxer, Adrian Diaconu), care stă peste drum, e vecinul meu. Îl strig să iasă din casă şi să-mi cânte „mulţi ani, trăiască!“ (râde cu poftă). 

Cu Lucian Bute te vezi acolo?

Sincer, nu l-am mai văzut de vreo două luni. Nu ştiu unde e, cred că e plecat puţin. Altfel, înainte, ne vedeam, că mergem la aceeaşi sală de box. Bine, el vine în week-end şi lucrează cu nişte copii. 

Sunteţi apropiaţi?

Ne salutăm şi cam atât. Aici, fiecare e cu treaba lui.

Să înţeleg că eşti mai apropiat de Adrian Diaconu...

E şi normal. E ploieştean de-al meu, suntem şi vecini.

În ţară când mai ajungi?

Să treacă nebunia asta şi vin, cu prima ocazie.

657 de zile a fost Leonard Doroftei campion mondial WBA la categoria semi-uşoară, între 5 ianuarie 2002 şi 24 octombrie 2003.   22 de victorii, un egal şi o înfrângere a înregistrat Leonard Doroftei la profesionişti, câştigând opt meciuri prin knock-out.   24 iulie 2004 a fost ultimul meci disputat de Leonard Doroftei, cel cu Arturo Gatti pentru titlul WBA la categoria uşoară. Românul a pierdut prin KO, în a doua rundă.  

Leonard Doroftei, o carieră stelară în box

*S-a apucat de sportul în care şi-a făcut un nume la 14 ani, la clubul Prahova Ploieşti.

*Între 1986 şi 1988, a cucerit în fiecare an titlul naţional la juniori.

*În 1992, 1993, 1994, 1996 şi 1997 a obţinut cinci titluri naţionale la seniori.

*Are două medalii olimpice cucerite pentru România, bronz la JO 1992 (Barcelona) şi din nou bronz la JO 1996 (Atalanta).

*La amatori, a fost şi campion mondial în 1995 şi campion european în 1996.

*239 de victorii şi 15 înfrângeri a înregistrat în boxul amator.

*În 1997, a trecut la profesionişti şi a semnat cu clubul canadian Interbox.

*De-a lungul carierei, meciurile sale au fost transmise de ESPN, Showtime şi HBO.

*Meciul care i-a adus centura WBA la categoria uşoară l-a câştigat la 5 ianuarie 2002, la puncte, cu argentinianul Raul Balbi, la San Antonio, Texas.

*La 17 mai 2003, a avut un meci uriaş pentru unificarea centurilor WBA şi IBF, cu Paul Spadafora, acasă la american, la Pittsburgh, Pennsylvania. Chiar dacă Doroftei a fost mare outsider, el a dominat acest duel, fiind de departe boxerul mai bun. La final însă, arbitrii au declarat că meciul s-a încheiat egal, deşi, în opinia specialiştilor, „Moşu'“ a fost „furat“, meritând victoria.

*La 24 octombrie 2003, Doroftei ar fi trebuit să-l întâlnească pe panamezul Migeul Callist, în ceea ce anunţase că va fi ultimul duel din cariera sa la profesionişti. Din păcate, duelul n-a avut loc niciodată, deoarece românul n-a trecut proba cântarului, depăşind greutatea maximă de 61 de kilograme cu 1,9kg. Astfel, Doroftei şi-a pierdut centura WBA.