Din istoria Jocurilor Olimpice: Un marinar brazilian a vândut cafea pentru a ajunge în SUA, în 1932, şi a alergat desculţ pe stadion
0A zecea ediţie a Jocurilor Olimpice s-a desfăşurat la Los Angeles, în Statele Unite ale Americii, în perioada 30 iulie - 14 august 1932, în condiţiile în care niciun alt oraş nu mai candidase pentru a fi gazdă. Spre deosebire de ediţiile precedente, care s-au întins pe durata a mai multe luni, de această dată întrecerile s-au desfăşurat pe parcursul a numai două săptămâni.
Din acest motiv, programul a fost condensat, iar primele probe ale zilei aveau loc chiar la ora şase dimineaţa! Pentru competitori s-a construit primul sat olimpic avînd această destinaţie, în care, de fapt, au locuit numai bărbaţii, femeile fiind cazate într-un hotel de lux. Tot pentru prima oară, medaliaţii au urcat pe aşa-numitul „podium de premiere“, s-au intonat imnurile ţărilor din care erau învingătorii şi s-au înălţat steagurile acestora. A fost introdusă cronometrarea oficială la atletism, precum şi fotografiile la sosire. Numărul concurenţilor pentru fiecare ţară în probele individuale a fost limitat la trei. Din cauza depărtării şi a costurilor mari au fost mai puţini participanţi decât la Jocurile din 1928. Au luat parte 1.332 de sportivi, dintre care 126 de femei şi 1.206 bărbaţi, din 37 de ţări. Întrecerile au cuprins 117 probe din 14 sporturi: atletism, canotaj, box, ciclism, scrimă, gimnastică, haltere, hochei, lupte, nataţie, pentalon modern, echitaţie, tir şi iahting. Atletul finlandez Paavo Nurmi, în vârstă de 35 de ani, multiplu medaliat la ediţiile din 1920, 1924 şi 1928, nu a mai fost acceptat la întreceri, fiind considerat profesionist, aşa că eroi au devenit Helene Madison, din Statele Unite (trei medalii de aur la înot) şi Romeo Neri din Italia (trei medalii de aur la gimnastică). Înotătorul japonez de 14 ani, Kusuo Kitamura, a câştigat titlul la 1.500 m liber, devenind cel mai tânăr medaliat olimpic într-o probă individuală. Deşi împlinise deja 37 de ani, suedezul Carl Westergren, aflat la a patra participare la Jocurile Olimpice, a devenit primul sportiv care a câştigat trei titluri la lupte greco-romane, în trei categorii de greutate diferite: mijlocie în 1920, semigrea în 1924 şi grea în 1932. Carl stăpânea foarte bine arta de a-şi enerva adversarii. Obişnuia să aştepte în colţul saltelei în timpul prezentării, masându-şi intens braţele. Apoi se uita chiorâş la adversar, se trăgea de echipament cu degetele mari de la mâini, scotea pieptul la înaintare şi spunea: „La cât de puternic mă simt azi, nimeni nu mă poate învinge!“. Un alt suedez, Ivar Johansson, a reuşit o altă premieră: câştigarea titlurilor olimpice la lupte, în ambele stiluri (libere şi greco-romane), la categorii diferite.
Cea mai interesantă poveste este însă cea a delegaţiei Braziliei. Întrucât guvernul nu-şi putea permite să suporte costurile deplasării, cei 82 de sportivi s-au îmbarcat pe vaporul „Itaquicê“ alături de o cantitate impresionantă de cafea, 55.000 de pungi, pe care să o vândă în porturile în care acostau. Era însă perioada „Marii Crize“, iar oferta depăşea cu mult cererea. De fapt, din cauza supraproducţiei, cafeaua era folosită în Brazilia inclusiv pe post de combustibil pentru locomotive, în loc de cărbune. În acest context, sportivii n-au reuşit să adune decât 32 de dolari până în momentul în care „Itaquicê“ a acostat în portul Los Angeles. Întrucât americanii solicitau o taxă de un dolar pentru fiecare persoană care debarca, au coborât de pe vas doar atleţii care aveau şanse la medalii, plus înotătoarea Maria Lenk, prima femeie din America de Sud care a concurat la Jocurile Olimpice. Ulterior, vaporul a plecat la San Francisco pentru a vinde mai multă cafea, aşa că alţi 34 de sportivi au putut concura ulterior. Plus marinarul Adalberto Cardoso, care a părăsit vaporul pe furiş, în San Francisco şi a reuşit să străbată într-o zi, cu „ia-mă, nene!“ şi pe jos, cei 600 de kilometri care despart cele două oraşe. Când a ajuns la „Memorial Coliseum“, cu zece minute înaintea startului probei de 10.000 de metri, nu mai avea nici pantofi în picioare. A concurat desculţ şi s-a clasat ultimul. Numai că, în timp ce alerga, spectatorii îi aflau povestea prin intermediul crainicului arenei, aşa că, la final, a avut parte de mai multe ovaţii decât polonezul Janusz Kusociński, care câştigase aurul, chiar dacă a căzut de trei ori înainte de a trece linia de sosire. Ziariştii i-au spus „Iron Man“, iar organizatorii i-au oferit o medalie onorifică. 15 sportivi brazilieni au rămas însă pe puntea vasului pe toată durata competiţiei, autorităţile din Statele Unite nedorind să facă niciun fel de concesie în privinţa taxelor de debarcare. Aşa cum era de aşteptat, sportivii ţării gazdă au dominat clasamentul pe medalii, cu 41 de medalii de aur, 32 de argint şi 30 de bronz, pe locul al doilea situându-se cei din Italia, cu 12 medalii de aur, 12 de argint şi 12 de bronz, iar pe locul al treilea sportivii din Franţa, cu 10 medalii de aur, 5 de argint şi 4 de bronz.
Românii, prezenţi doar la Lake Placid
Din motive financiare, România a absentat de la această ediţie a Jocurilor Olimpice. Cu doi ani înainte, însuşi regele Carol al II-lea decisese ca naţionala de fotbal să participe la Cupa Mondială din 1930, hotărâre mult contestată în ţară. Dar şi atunci banii au lipsit cu desăvârşire. Până a se îmbarca pe celebrul transoceanic „Conte Verde“, jucătorii români au călătorit cu trenul. Lotul s-a reunit la Timişoara, în gară, unde un sponsor local a oferit pâini şi brânză jucătorilor, ca să aibă ce mânca până în Italia. „Am ajuns greu la Genova, după două nopţi în vagoane de clasa a doua. Din diferenţa de preţ între cele de dormit şi cele de clasa a doua, ne-am confecţionat haine închise la culoare. Au fost două nopţi pierdute, bănci tari, oase frânte. La Genova întreg oraşul s-a adunat să-şi petreacă rudele şi prietenii care plecau peste Ocean. Orchestre, fanfare, chitarişti-solişti. În timpul călătoriei ne-am antrenat pe punte. Rafinschi chiar a scăpat o minge peste bord. A vrut să se arunce după ea. Încă se mai credea pe Bega”, a notat celebrul jucător Rudy Wetzer în jurnalul său. Totuşi, în perioada 4-15 februarie 1932, o mică delegaţie românească, alcătuită din şase sportivi, a participat la cea de-a treia ediţie a Jocurilor Olimpice de iarnă, găzduită de Lake Placid, staţiune situată în nord-estul statului New York. Românii au obţinut 4 puncte şi locul 10 în clasamentul pe puncte: locul 4 la bob-2: Alexandru Papană, Dumitru Hubert; locul 6 la bob-4: Alexandru Papană, Dumitru Hubert, Alexandru Ionescu, Ulise Petrescu. Având în vedere că, la începutul anilor ’20, prinţul moştenitor Carol îşi declarase pasiunea pentru sporturile de iarnă, într-un interviu acordat „Ecoului Sportiv“, putem înţelege mai uşor motivul pentru care în februarie s-au găsit banii necesari deplasării sportivilor în Statele Unite, iar în august nu.
Takeichi Nishi, eroul de la Iwo Jima
Printre remarcaţii competiţiei din Statele Unite s-a numărat şi Takeichi Nishi (1902 – 1945), medaliat cu aur la echitaţie, alături de calul său, Uranus. Nishi a rămas singurul campion olimpic nipon la echitaţie. Takeichi a fost fiul lui Tokujirō Nishi (1847 – 1912), care se trăgea dintr-o respectată familie de samurai din Satsuma. Tokujirō a avut rangul de danshaku (baron), în timpul domniei împăratului Meiji, fiind ambasador şi ministru de externe în diverse perioade. După moartea tatălui său, Takeichi i-a moştenit titlul nobiliar şi a urmat cursurile Academiei Militare Imperiale, absolvind cu gradul de locotenent şi fiind repartizat în Regimentul nr. 1 de Cavalerie al armatei imperiale. În 1930, când se afla în Italia, şi-a cumpărat din fonduri proprii un cal campion, Uranus, alături de care a participat la mai multe competiţii de echitaţie, inclusiv la două ediţii successive ale Jocurilor Olimpice, în 1932 şi 1936. În timpul şederii sale la Los Angeles, Takeichi a devenit subiect de bârfă atât din cauza pasiunii sale pentru maşinile decapotabile scumpe, cât şi pentru faptul că frecventa un cerc destul de select, din care făceau parte inclusiv legendaria actori Charlie Chaplin şi Douglas Fairbanks. După triumful din Statele Unite, Nishi şi Uranus au concurat şi la Berlin, însă japonezul a căzut atunci de pe cal în mijlocul cursei cu obstacole. S-a speculat că a fost o greşeală deliberată, pentru a facilita victoria reprezentantului Germaniei, viitoarea aliată a Japoniei din timpul celui de-al Doilea Război Mondial.
În 1943, Nishi era locotenent-colonel şi conducea Regimentul nr. 26 de Tancuri, fiind detaşat pe insula Iwo Jima, acolo unde şi-a şi găsit sfârşitul, în timpul uneia dintre cele mai sângeroase bătălii ale Războiului din Pacific. Bătălia de la Iwo Jima (19 februarie - 26 martie 1945) este de altfel singura în care numărul total al victimelor americane (morţi şi răniţi) l-a depăşit pe cel al japonezilor. Din cauza numărului mare de victime, istoricii şi strategii militari au dezbătut îndelung problema importanţei insulei pentru americani, întrebându-se dacă insula a adus într-adevăr suficiente avantaje strategice astfel încât să justifice pierderile suferite. 22.060 de soldaţi japonezi se aflau pe insula Iwo Jima la momentul bătăliei. Dintre aceştia, 18.844 au murit în luptă sau s-au sinucis. Doar 216 soldaţi au fost capturaţi în timpul bătăliei şi aproape 3.000 (cei care nu au vrut să se sinucidă) au rămas în viaţă în tunelurile şi peşterile de pe insulă. Unii au fost ulterior descoperiţi de americani, iar alţii s-au predat de bunăvoie. Ultimii doi soldaţi s-au predat la patru ani după bătălie, în ianuarie 1949. Din cei 70.000 de soldaţi americani, 6.800 au murit şi 20.000 au fost răniţi. Astfel, deşi numărul japonezilor morţi a fost de trei ori mai mare, la Iwo Jima americanii au avut pierderi totale mai mari. Pentru japonezi, bătălia era pierdută chiar dinainte de a începe. Forţele japoneze nu aveau cum să facă faţă superiorităţii tehnice şi numerice ale americanilor, mai ales în condiţiile în care nu li s-au acordat întâririle aeriene şi navale cerute în mod repetat. Astfel, soldaţii japonezi nici nu se puteau retrage, căci asta ar fi însemnat să cedeze practic insula americanilor, dar nici nu li s-a acordat ajutor, chiar dacă, potrivit guvernului de la Tokyo, insula era considerată esenţială pentru apărarea teritoriilor japoneze. Încă de la început, ofiţerii japonezi ştiau că nu pot câştiga bătălia şi că misiunea lor era, de fapt, de a întârzia cât mai mult victoria americanilor. De aceea, generalul Tadamichi Kuribayashi, a creat un sistem defensiv în interiorul insulei, folosindu-se de peşterile existente şi ordonând soldaţilor să sape kilometri întregi de tuneluri în munţi, astfel încât să-şi poată ascunde şi apăra artileria. De asemenea, Kuribayashi le repeta obsesiv soldaţilor săi că scopul lor este să ucidă zece soldaţi americani înainte de a fi ucişi. Nishi este unul dintre personajele principale ale filmului „Letters from Iwo Jima“, realizat de Clint Eastwood în 2006, fiind portretizat de actorul japonezo-coreean Tsuyoshi Ihara.
Citeşte şi celelalte episoade ale serialului-maraton “Weekend Adevărul”:
1912: Japonezul care a început cursa de maraton în 1912 şi a trecut linia de sosire abia în 1967!
1900: Amatorism la umbra turnului Eiffel
Se încarcă comentariile...
