Echipa naţională de fotbal a României a pierdut meciul cu Albania şi se întoarce acasă, cu coada între picioare, de la Campionatul European. Aşa. Şi? Să fie asta chiar o dramă naţională?  Chiar trebuie să decretăm doliu planetar şi să facem din ruşinosul moment sportiv punctul fundamental al frustrării poporului român? 

Parcă simt că totul începe să cam semene cu un bocet isteric pe fond de crimă pasională. De altfel, situaţia actuală din jurul fotbalului se află într-un soi de paralelism halucinant (o să explic ceva mai încolo şi de ce) cu un moment care, ulterior, a scos la iveală grobianismul vremurilor acelea: moartea tovarăşului Iosif Visarionovici Stalin. 

N-am fost martor al acelui eveniment (întâmplat în 5 martie 1953), dar bunicul meu mi-a povestit de-a fir a păr totul, de parcă s-ar fi întâmplat în ziua meciului România-Albania.

Cică acolo, în satul moldovean ascuns printre colinele Covurluiului, vestea morţii marelui tătuc de la Răsărit a ajuns de-abia a doua zi de la consumarea „trecerii în nefiinţă”, căci singurul aparat de radio din localitatea se nimerise să fie cam defect, iar de televizoare nici nu putea fi vorba. Aşa că au aflat de la poştaş, care i-a spus primarului, iar ăsta a spus întregului sat.

Măsurile au fost extreme. Cârciuma a fost imediat închisă de către miliţian, iar repetiţiile ansamblului de dansuri populare au fost anulate. Mai mult, primarul bolşevic a dispus ca toată lumea să se adune la un moment de reculegere în curtea căminului cultural, pe tăpşanul acoperit cu troscot de-abia iţit, unde se ţineau de obicei horele, bâlciul de Sfânta Maria cea mică şi proiecţiile caravanei cinematografice.

Din câte zicea bunicul, momentul de reculegere a fost mai lung chiar şi decât o slujbă de îngropăciune ţinută de popa cel bătrân, căci mai-marele comunei, pătruns de importanţa augustului deces, dar şi de cele vreo trei rachiuri băute de dimineaţă, la cazanul ceapeului, a cerut să se facă o bocire ca la carte, ba chiar şi un pic mai abitir, că doar o dată în viaţă murea tovarăşul Stalin.

Chiar dacă cei mai mulţi dintre săteni au preferat să „sufere” în tăcere, dându-şi coate şi mustăcind, au fost destul de mulţi cei care au pornit o adevărată demonstraţie de simţire faţă de drama marelui popor de la Răsărit. Au bocit cu patos, şi-au smuls hainele de pe ei (eh, nu chiar toate hainele), şi-au buşit cuşmele de pământ (era în martie, încă se purta căciulă), s-au tăvălit prin ţărâna jilavă şi s-au dat cu capul de pereţii veceului şcolii primare.

Ba chiar o babă care locuia în vecinătate, surdă ca un lemn, a fost cât pe ce să fie arestată după ce, atrasă de mişcare, a întrebat, pe un ton pe care miliţianul l-a socotit cam arogant, ce-i cu ăia care se tăvălesc pe jos, se văicăresc că le-a luat ceapeul boii şi căruţa, sau ce?

După cam o jumătate de isterie colectivă, toată lumea a mers acasă. Moartea lui Stalin fusese cinstită cum se cuvine, tovărăşeşte, iar de suferit n-au avut de suferit decât câteva gâşte speriate de  pestriţa adunare, plus baba Varvara, cea surdă şi curioasă, care a luat, totuşi, o scatoalcă de la miliţianul Gârbă (numele real al purtătorului de caschetă).

În esenţă, faptul că o echipă de fotbal, fie ea şi Naţionala României, s-a făcut de ruşine la un meci, nu-i nici măcar egal în emoţie cu moartea tovarăşului Stalin. E ceva mai jos, undeva între o „piele” la şeptică şi  ruperea pantalonilor în fund în toiul nunţii. Penibil, dar neimportant.

De isteria asta artificială profită, mânzeşte, cei care au produs marile tragedii ale naţiei române. Autorii jafului naţional (inclusiv în fotbal), ai distrugerii industriei, ai prăduirii resurselor şi companiilor strategice, ai ajustării legilor după cum „s-a vorbit cu băieţii”. Orice isterie care îi ocoleşte pe ei, adevăraţii distrugători ai României, este binevenită. Tata Puiu şi lotul naţional să trăiască, pentru că au produs diversiunea perfectă.

Însă fotbalul e doar un amărât de joc. Nu crează locuri de muncă, nu construieşte autostrăzi, nu aduce bani la buget. Apropo, potrivit Fiscului, fotbalul „papă” anual din vistieria României (prin tot felul de sponsorizări, facilităţi şi investiţii) de patru ori mai mulţi bani decât aduce din impozitele şi taxele aferente activităţii. Şi-atunci, măi, oameni buni, de ce ne consumăm noi energia pe prostii?