Corespondenţă iraniană de la Paris: de ce toţi românii trebuie să fie mândri de naţionala lor după meciul de la Paris
0Spre deosebire de toţi ceilalţi ziarişti români care sunt în Franţa, pot să urmăresc altfel turneul final. Mult mai detaşat. Cu detaşarea unui om care s-a născut în Iran.
Bineînţeles, m-ar bucura orice victorie a României în Franţa, ştiind că ea le-ar aduce bucurii prietenilor mei, dar aş fi ipocrit dacă aş spune că m-am uitat la Franţa – România cu inima în gât.
În schimb, în zilele de dinaintea jocului, mi-am adus aminte, aproape obsedant, de un meci al Iranului. Cel cu Argentina la Mondialul din 2014. Şi, atunci când şutul fabulos al lui Payet a scuturat plasa porţii lui Tătăruşanu, parcă am fost urcat într-o maşină a timpului şi transportat la Belo Horizonte, în Brazilia. De ce tocmai acolo? Acum e chiar cazul să dăm timpul înapoi.
21 iunie 2014. “Estadio Mineirao”. 70.000 de argentinieni în tribune şi vreo 200.000 afară, fără bilet. Cu toţii au venit să vadă cel mai uşor meci al Argentinei la CM 2014. Un festival de goluri. O “decapitare” a adversarului.
10 iunie 2016. “Stade de France”. 70.000 de francezi în tribune şi restul ţării în faţa televizoarelor. Dimineaţa, la emisiunile matinale de pe posturile franceze, vocea străzii îşi începea pronosticurile de la 3-0 în sus pentru “les blues”. Dar, ca să fiu sincer, am auzit şi destui români vorbind despre un dezastru pe “Stade de France”. Un dezastru pentru Chiricheş şi colegii săi.
La Belo Horizonte e minutul 89. Stadionul nu mai vibrează în ritmurile sud-americane ale argentinienilor. Se aude doar o scandare ciudată dintr-un colţ al arenei, acolo unde e un pâlc de suporteri iranieni. Tabela arată 0-0. S-a ales praful de festivalul de goluri la care veniseră Maradona şi conaţionalii săi.
Pe “Stade de France” e minutul 88. “Allez les bleus” s-a auzit ultima dată, acum vreo 10 minute. Între timp, galeria românească se simte ca pe “Arena Naţională”. “România, România, ole, ole, ole” domină fondul sonor, iar Anghel Iordănescu, după modelul Simeone, face pe şeful de galerie. Tabela arată 1-1. De pronosticurile francezilor s-a ales praful.
La Belo Horizonte e minutul 90. Nu-mi vine să cred că se termină meciul. “Adică o să facem egal cu Argentina?” e un gând SF care îmi trece prin cap. Dar nu o să facem egal cu Argentina. Messi primeşte o minge la marginea careului şi şutează la colţul lung. Din momentul în care balonul a plecat din piciorul lui şi până s-a scuturat plasa, am văzut totul cu încetinitorul. Parcă au trecut minute întregi, nu secunde. Argentina a bătut Iranul cu 1-0.
VEZI GOLUL LUI MESSI CU IRANUL
La Paris e minutul 89 şi Payet ia balonul la marginea careului. Nu stă prea mult pe gânduri şi încearcă imposibilul. De data asta, am văzut totul la viteza normală. Dar, instantaneu, am revăzut şi golul lui Messi de la Belo Horizonte. Din nou, cu încetinitorul.
VEZI GOLUL LUI PAYET CU ROMÂNIA
La Belo Horizonte s-a fluierat finalul şi eram bucuros, dar fără vlagă. Ştiţi vorba aia: am jucat ca niciodată, am pierdut ca întotdeauna. A fost momentul în care am primit un e-mail de la Cosmin Olăroiu, antrenor care, spre cinstea lui, respectă un fotbal pe care mulţi alţi români îl iau peste picior. “Toţi iranienii să fie mândri de echipa lor care a pierdut nemeritat. Am văzut o echipă care a luptat, care şi-a dorit şi care a fost cu o execuţie sub nivelul unei echipe de superstaruri . Încă o dată s-a dovedit că mentalul este elementul cheie în evoluţia unei echipe la acest nivel. Zi bună şi capul sus iraniene. Fii mândru!”.
La Paris îmi vibrează telefonul întruna. Curg mesajele unor prieteni iranieni pe WhatsApp. Toţi laudă curajul cu care România s-a prezentat pe “Stade de France”. “Păcat, mare păcat. Ce bine au jucat. Bravo lor. Mare ghinion au avut cu acel şut”, e concluzia unanimă a celor care ştiu că sunt la meci.
În fotbal, ca şi în viaţă, poţi să pierzi în mai multe feluri. Poţi să pierzi în genunchi sau poţi să pierzi cu capul sus, stând în picioare. România a cedat pe “Stade de France”, dar, într-o seară în care toată planeta fotbalului a fost cu ochii pe ea, a făcut o reclamă excelentă pentru fotbalul românesc. Iar ca un iranian care a putut urmări meciul cu detaşarea pe care voi, suporterii fanatici, n-aţi avut-o, vă spun că merită să vă mândriţi cu această naţională pentru modul admirabil în care s-a autodepăşit pe “Stade de France”. Iar dacă România va continua să joace aşa, n-am niciun dubiu că ieşirea din grupe va fi un obiectiv îndeplinit.
CITEŞTE ŞI.
Se încarcă comentariile...
