Copilăria de coşmar a lui Ilie Năstase: „Pe taică-meu l-au bătut de l-au înnebunit. A stat şase luni la puşcărie, nevinovat!“

Ilie Năstase, în vârstă de 71 de ani, este unul dintre cei mai cunoscuţi sportivi din istoria României. Puţină lume ştie însă că fostul număr 1 ATP  a trăit o adevărată dramă în 1959.

Pe 28 iulie 1959, tatăl marelui tenisman cădea victimă în cel mai mare jaf din perioada comunistă. Şase persoane înarmate l-au deposedat pe Gheorghe Năstase de 1.686.000 de lei. Ilie, atunci în vârstă de 13 ani, a trăit tragedia încarcerării şi torturării nedrepte a părintelui său. Într-un interviu acordat "Weekend Adevărul", celebrul tenismen a povestit cu lux de amănunte ce s-a întâmplat atunci. 

„Weekend Adevărul“: Cum a arătat copilăria lui Ilie Năstase?

Ilie Năstase: Dacă te naşti lângă un club ca ăsta (n.r. – interviul are loc la Academia de Tenis Ilie Năstase, fosta bază sportivă Voinţa) e un avantaj. Aveam terenul de tenis în faţa casei, trebuia să îl traversez tot timpul.

V-aţi născut în 1946, imediat după război.

Da. Sus, acolo, chiar în Progresul, la Spitalul Panduri, care era gard în gard cu casa noastră. Acolo m-am născut. Acolo erau şi terenuri de tenis, era un deal acolo unde e acum Marriott.

În perioada aceea, în care România era devastată de război şi de schimbări, mai avea lumea timp şi chef de tenis?

A fost perioada foametei atunci. Noi am avut noroc, pentru că frate-meu mai mare, Costică, era la Steaua –
CCA pe atunci – şi ne mai aducea şi nouă mâncare de-acolo. Clubul era tot acolo, pe 13 Septembrie. Mai trecea şi domnul Vijoli (n.r. – Aurel Vijoli, guvernator BNR între 18 noiembrie 1947 şi 5 martie 1952), ne ajuta şi el, ne dădea câte ceva... Ne-am descurcat. Apoi, noi aveam animale, aveam capre...

Stăteaţi la casă.

Da, da! Unde se ţine acum turneul de tenis (n.r. – la Arenele BNR), unde este VIP-ul, aveam noi casa. La cinci metri. În spate era o piscină, ştrandul Bragadiru, voi nu l-aţi apucat, unde e acum MApN-ul. Era cel mai mare ştrand din Bucureşti.

Aveaţi o familie înstărită?

Nu! Taică-meu lucra la Banca Naţională. Întâi a fost poliţist, apoi a lucrat ca şi colector de bani. Prin ’59 s-au furat nişte bani, unii au dat lovitura, au atacat şi au spart o maşină care transporta bani. Taică-meu era colector la acel transport. El colecta banii şi îi aducea jos, unde-l aşteptau şoferul şi poliţistul. Eu eram mic atunci, aveam 13 ani. Tata a stat şase luni la puşcărie.

Pentru ce vină?

N-avea nicio vină, dar trebuia să-i găsească pe unii vinovaţi, aşa era pe timpul ăla, dacă nu-l găseau pe ăl vinovat, îl găseau pe un nevinovat. Cred că şoferul sau poliţistul a şi murit din cauza bătăii primite în închisoare. Eram copil, ţin minte că mă mai lua taică-meu când se ducea duminica şi colecta banii de la fabrica de pâine din Regie... Jaful s-a întâmplat chiar acolo, vis-a-vis de maternitatea din Giuleşti. Acolo era
o bancă. Şi taică-meu, când a ieşit, l-au atacat.

Apoi?

Taică-meu a stat şase luni la puşcărie. L-au bătut de l-au înnebunit, de nu mai ştia de el. Până la urmă, domnul Maurer (n.r. – ministrul de Externe)  l-a reabilitat, era pe timpul lui Gheorghiu-Dej. L-au reabilitat, i-au dat şi banii din urmă, dar era deja bătut şi ţinut în puşcărie degeaba.

A mai lucrat?

A mai lucrat după aceea, pentru că l-au reabilitat, dar…

Până la urmă, pe adevăraţii făptaşi i-au prins şi executat.

I-au prins. Erau foşti ofiţeri de Securitate şi o femeie (n.r. – fraţii Alexandru şi Paul Ioanid, născuţi Leibovici, soţii Monica şi Igor Sevianu, Saşa Glanstein şi Haralambie „Harry“ Obodeanu. Alexandru Leibovici fusese colonel de Miliţie). Femeia stătea în faţa maternităţii – că ţipa lumea, ţipa poliţistul, s-au tras focuri de armă –, îşi băgase o pernă în faţă, să spună că e gravidă, şi zicea: „Stai, dragă, că se filmează! Se face un film!“. Au fost foarte bine organizaţi. Ştiau pe unde-i caută... Ieşiseră atunci la pensie. Pentru perioada aia era o lovitură grea pentru regim, mai ales că nu-i găseau.

Având 13 ani, realizaţi deja tragedia prin care trecea familia dumneavoastră.

Da. Era greu, că ne urmărea Securitatea casa, eram supravegheaţi, să vadă dacă avem relaţii cu ei, dacă nu cumva am furat noi. Dar până nu i-au găsit, vinovaţi eram noi. Mi se pare că poliţistul sau şoferul a şi recunoscut, „da, am furat noi!“, numai ca să scape de bătaie, dar degeaba. Era o perioadă... Noroc că mai lucra Costică, el era cu 13 ani mai mare ca mine, avea 26 de ani, şi lucra la Steaua, avea salariu. Am trăit din salariul lui atunci.

Dumneavoastră jucaţi deja tenis când s-a întâmplat povestea asta.

Da, jucam deja. Ştiu că am venit dintr-o tabără de la Cluj, câştigasem campionatul de copii pentru 13 ani. Mă bucuram, dar pe urmă nu m-am mai bucurat deloc când am venit acasă... Eu m-am apucat de tenis la 5 ani.