Nu este un articol despre Arafat, Oprea ori despre instituţiile de stat. Este despre un mărunt vierme care regreta că a pierdut din cauza tragediei nişte şpăgi de mii de euro pe motiv de „mortăciune”. Este despre corupţia care se insinuează printre noi.

Acest text nu este un editorial; este un articol de blog pe care l-am scris în primul rând pentru mine ca să mă asigur că nu voi uita prea curând lecţia Colectiv şi pe care îl împărtăşesc oricui vrea să-l citească. Nu am căderea ori cunoaşterea necesară ca să abordez pe fond teme precum cauze, responsabilităţi sau vinovăţii privind tragedia abominabilă care a curmat 65 de vieţi omeneşti şi a rănit alte peste 180 de persoane. Acestea sunt doar gândurile şi trăirile mele din urmă cu patru ani, pe marginea unei poveşti care s-a intersectat întâmplător cu momentul Colectiv, puse acum de-a valma în cuvinte, rânduri şi paragrafe.

La trei zile după tragedie, am dat curs unei invitaţii dinainte agreate cu o veche cunoştinţă din presă, fost coleg cu un deceniu mai devreme în redacţia unei reviste săptămânale. Cândva un tânăr simpatic şi dedicat rubricii de sport la care lucra pe bani foarte puţini, în 2015 ajunsese să facă jocuri pe vreo sută de mii de euro pe an din intermedierea şpăgilor. După ani de conferinţe de presă, dobândise intrări pe la aproape toate posturile de televiziune din România, în special printre realizatorii de emisiuni şi buletine de ştiri sportive. Lor le plasa ştiri plătite „la negru” sau prin PFA despre competiţii şi evenimente sportive pe care clienţii săi le voiau cu tot dinadinsul promovate la TV. Şi nu doar la posturile comerciale, ci şi la cel public.

Federaţii sportive din discipline olimpice şi non-olimpice precum ciclism, automobilism sau handbal, până la sponsori privaţi şi echipe sportive îi pompau bani în firma sa pe baza unui contract de prestări servicii de mediatizare, iar el îi plătea mai departe cu bancnote în plic pe realizatorii buletinelor de ştiri pentru ca aceştia să strecoare în buletinele de ştiri materialele video produse de clienţi. În loc să încheie contracte direct cu posturile TV, unii PR-işti ai federaţiilor sportive mărinimos finanţate de Ministerul Tineretului şi Sportului, dar şi ai cluburilor sportive cu dare de mână (altele decât cele de fotbal) îl hrăneau cu bani pentru a plasa ştiri „pe sticlă”. Neputinţa şi incompetenţa unor secretare şi rude, promovate ca oameni de comunicare pe lângă federaţii sportive, era mascată prin bani viraţi pentru a întreţine acest sistem clientelar al şpăgii care – chipurile – contribuia la buna mediatizare TV a competiţiilor.

Pe toate acestea mi le-a spus pe nerăsuflate, cu satisfacţia – demnă de o cauză bună – a unui antreprenor care a construit o afacere de succes. Avea totuşi un mare regret: mi-a spus cât de trist este pe seama faptului că, în zilele care au urmat tragicei nopţi de 30 octombrie, din toate calupurile de ştiri TV s-au scos reportajele sportive, inclusiv cele pe care le plasase pentru clienţii săi. Materiale pe care ar fi urmat să le factureze cu mii de euro federaţiilor şi sponsorilor pentru care lucra nu au mai fost difuzate în acele zile. Pierderea sa financiară personală a fost cauzată de faptul că toate ştirile intrate în buletinele informative au fost referitoare la cazul Colectiv, în exprimarea viermelui şpăgar, „cu mortăciune”.

Dar aceasta nu avea să fie tot: întrevederea a avut ca scop să-mi propună postul de PR al federaţiei de automobilism la al cărui preşedinte avea trecere, cu condiţia să-i cedez voluntar o parte din salariul lunar pe care urma să-l câştig: „Vreau măcar 200 de euro şi din salariul tău”. Propunerea m-a stupefiat şi jignit în asemenea măsură încât, în timpul întrevederii, am încercat să-i întregistrez spusele sub pretextul că îi arăt ceva pe tabletă. Din păcate, zgomotul de fond al încăperii a făcut neinteligibilă înregistrarea finalului discuţiei. Odată încheiată întrevederea, am rupt orice contact cu josnicul individ, pe care l-am lăsat în plata Domnului, dar până atunci probabil că şi în plata generoasă a unora dintre federaţiile sportive neaoşe. Ulterior le-am dedicat un articol pe blog celor din automobilismul sportiv românesc pentru a le explica de ce este atât de nociv ca federaţia de profil să sifoneze într-o reţea de corupţie banii proveniţi din fonduri publice şi din taxele plătite de sportivi. Sportul automobilistic din România nu este deloc străin de atenţia procurorilor DNA, pentru sume mai mari şi fapte de corupţie mai grave, după ce mega-dosarul Apa Nova s-a ramificat până în Campionatul Naţional de Raliuri.

Am încercat să-mi scot din minte mârşăvia viermelui hrăpăreţ, precum şi cuvântul „mortăciune”, pe care l-am exclus instantaneu din vocabularul meu curent, întrucât mă oripilase asocierea sa cu victimele de la Colectiv. Mi-am adus însă aminte de toate acestea luând contact cu vorbele cel puţin la fel de nesimţite ale pompierului Orlando, în înregistrarea făcută publică săptămâna trecută, la adresa celor decedaţi: „Lasă-i în...”. Numitorul lor comun este dispreţul faţă de semeni de la care nu mai pot lua şpagă.

Există sporturi în România, precum automobilismul sau ciclismul, ai căror practicanţi se dau de ceasul morţii (uneori la propriu!) pentru a realiza performanţe, a se face remarcaţi, a se vedea efortul lor reflectat în mass-media – acest din urmă aspect fiind foarte important pentru atragerea de sponsori din rândul companiilor private. Nu atât pentru câştigurile băneşti ale sportivului campion, pe care le merită cu prisosinţă având în vedere îndelungatul sacrificiu personal şi munca depusă pe altarul sportului, cât mai ales pentru asigurarea continuării carierei la un nivel pe care îl permite doar un material tehnic scump. Dar cum se pot ridica valorile sportive într-un sistem corupt care te condamnă la anonimat dacă nu îl ungi cu şpagă?

După ani la rând de materiale video plătite la negru (fără menţiunea „P” în colţul ecranului), mulţi realizatori de emisiuni şi buletine de ştiri din televiziuni s-au învăţat să difuzeze reportaje de la competiţii sportive non-fotbalistice doar pe bani frumoşi. Iar când clientul este sponsorul unei echipe, se întâmplă adesea ca aşa-numitul „reportaj” (în fapt, o reclamă sau un advertorial) să nu arate nici măcar un cadru cu adevăratul câştigător al întrecerii, ci numai cu sportivul pe care îl susţine, indiferent pe ce poziţie a încheiat concursul. Mai mult decât atât, sunt jurnalişti de bună credinţă în România care muncesc o lună pentru un salariu net de circa 300 de euro, adică atât cât îi iese viermelui şpăgar dintr-un singur sincron de 20 de secunde plasat într-un buletin de ştiri în prime-time.

Culpabil nu este doar viermele pentru că solicită sume necuvenite, condiţionând accesul la TV prin plata şpăgii, sau cei care îl umflă de bani întrucât nu sunt capabili sau dornici să ajungă pe micile ecrane prin metode legitime, ci şi oamenii altminteri oneşti care consideră că o şpagă plasată la locul ei le garantează atingerea eficientă a obiectivelor. Corupţia ne mânjeşte pe toţi dacă intrăm în hora ei şi nu este diferenţă între corupt şi corupător când şi unii, şi ceilalţi se învârt în acelaşi pas. Cu cât mai mulţi oameni intră în joc, cu atât geamparaua se învârte mai repede, este mai greu de oprit şi face mai multe victime colaterale. În hora corupţiei suntem făptaşi cu toţii, dacă acceptăm să o jucăm. Aceasta e lecţia pe care eu ca om şi ca jurnalist am învăţat-o din tragedia de la Colectiv.