Andre Agassi împlineşte 50 de ani. „Mi-a luat 30 de ani să rezolv problema propriului meu psihic“

Andre Agassi

A avut carismă pe cât a fost de mare ca jucător, în zilele în care puteai să crezi că cel mai „cool“ star rock s-a apucat serios de tenis, luând pe el o pereche de blugi în loc de clasicul şort, dar şi după ce a fost nevoit să accepte că pletele îl părăsesc, cu o încăpăţânare egalată doar de propria-i determinare, ajungând să se radă în cap, la zero. Idolul, modelul şi campionul Andre Agassi împlineşte, astăzi, 50 de ani.

Andre Agassi a fost şi rămâne cel mai bun fiu rebel al tenisului. A şocat o lume întreagă când a declarat că a urât tenisul, însă a iubit performanţa mult mai mult, pentru a desăvârşi o formidabilă carieră, reuşind un „career Golden Slam“ (cele patru turnee de Mare Şlem plus aurul olimpic), dar şi să petreacă 101 săptămâni în fotoliul de lider mondial.

Influenţa tatălui-dictator  

Destinul a făcut ca Andre Agassi să se nască în Las Vegas, capitala mondială a divertismentului. Iar Andre a împrumutat toată aura oraşului natal, fie că te gândeşti la Vegas ca oraş al păcatelor, ca scenă numărul unu a jocurilor de noroc sau ca oraş în care primeşti o a doua şansă.
 

Copilăria lui Andre Agassi se leagă însă de o zonă îndepărtată a Vegasului. Tatăl său, un tip violent, „iute, aspru şi plin de mânie“, cu pistol în torpedoul maşinii, a avut un plan cu Andre. A pornit la vânătoare după o casă având în minte un singur lucru: curtea din spate să fie suficient de mare pentru a adăposti un teren de tenis. Mergea cu ruleta în buzunar alături de agentul imobiliar şi, astfel, în cele din urmă, familia Agassi a ajuns în mijlocul deşertului. Emmanuel, un pugilist bunicel spre mediocru din Iran, îşi trecuse în CV două participări la Jocurile Olimpice (1984 şi 1988). Iubea tenisul, un sport pe care îl învăţa din mers, urmărind un regiment de militari străini. Nu-l putuse practica în tinereţe, într-o ţară care abia dacă auzise de tenis. Acest om fugise din Iran, falsificându-şi paşaportul şi voia visul american, care devenise sinonim în mintea sa cu o carieră în tenis aducătoare de bani. Fugise dintr-o sărăcie lucie, iar ajuns în cele din urmă la Chicago, îşi găsea un antrenor dur de box, un neînfricat campion de la categoria mijlocie, Tony Zale. Acesta întrezărise o geană de talent în tânărul iranian, însă îi cerea ca un radio stricat să lovească mai tare, mai tare, tot mai tare. Emmanuel, un tip descurcăreţ prin definiţie, a devenit Mike Agassi în Statele Unite, iar după ce eşuase în proiectul „jucător numărul unu în tenis“ cu cei mai mari dintre copiii săi, avea o ultimă şansă şi nu l-a slăbit niciun moment pe micul Andre.

Mike Agassi a aplicat ca un ciocan mecanic reţeta pe care o considera câştigătoare: a construit cu aparatul de sudură în mână un robot mecanic de trimis mingi care îl teroriza pe Andre şi îi repeta întruna, aşa cum i se spusese şi lui: loveşte, loveşte mai tare, loveşte mai tare!

Andre nu avea voie să lovească în fileu. A primit interzis la fotbal pentru că se accidentase uşor şi a ratat un antrenament de tenis - însă apoi a mers a doua zi la meci cu echipa. Andre nu avea voie să piardă. Aşa a ajuns Andre Agassi să urască tenisul, cu milionul de lovituri impuse de tatăl său ca normă săptămânală, după un calcul matematic precis.

Descurcăreţul Mike Agassi a găsit o cale să îl pună pe Andre faţă în faţă cu cei mai buni jucători ai lumii încă de la vârsta de trei ani: Jimmy Connors - în special, căruia îi devenise racordor semioficial, Jimmy aducând teancul de rachete fără suflu pentru a le primi înapoi după opt ore, racordate pe jumătate din masa de bucătărie a familiei Agassi. Dar şi pe Bjorn Borg sau românul Ilie Năstase. Ciudat însă, micul Andre îl aprecia pe Connors nu pentru valoarea sa, aşa cum o făcea tatăl său, ci mai degrabă pentru tunsoarea tip castron pe care el era obligat să o poarte.

Andre Agassi a înţeles, totuşi, că era iubit de tatăl său. Iar când a contat mai mult nu a vrut niciodată să-l dezamăgească, chiar dacă pe alocuri se chinuia să mimeze o lovitură cu rama care să trimită mingea peste gard, pentru a câştiga câteva minute de libertate. Şi primele înfrângeri suferite i-au arătat exact cât de mult ura să piardă.

Nimeni nu m-a întrebat vreodată dacă vreau să fac tenis, cu atât mai puţin dacă vreau să-l transform în viaţa mea. Andre Agassi, jucător de tenis

Strategia „arde-i creierul“  

Mike Agassi a jucat tenis cu fiul său până în ziua în care puştiul de nouă ani a fost la câteva puncte de a-l învinge în meci direct. Mike a lăsat partida neterminată, ordonând plecarea. Cert este însă că întreg jocul lui Andre, ajuns ulterior pe la Academia Bollettieri, a fost structurat după filosofia tatălui său. Ca boxer, Mike Agassi se mândrea cu faptul că aştepta să încaseze cea mai bună lovitură a adversarului, declarând că nimic nu este mai dur decât să realizezi că nu poţi învinge pe cineva cu arma ta numărul unu. Astfel, susţinea Mike Agassi, adversarul devine vulnerabil pe mai departe. Îşi numea strategia „arde-i creierul adversarului tău“. Şi asta a devenit o marcă a carierei lui Andre. Dacă Pete Sampras, marele său rival, era celebru pentru serviciu, Andre Agassi era recunoscut pentru returul său, fiind considerat, până la apariţia unor jucători precum Rafael Nadal, Novak Djokovici şi Andy Murray, cel mai bun jucător de retur din istorie. „ Tata mă transformă în boxer cu o rachetă de tenis. Cum majoritatea jucătorilor se bazează pe serviciu, tata mă transformă într-un maestru al returului“. Un maestru care, de la vârsta de 14 ani, avusese mânerul personalizat, „la fel de personal ca amprentele“.

Această prăpastie, această contradicţie, între ce vreau să fac şi ce fac de fapt pare a fi esenţa vieţii mele. Andre Agassi, jucător de tenis  

Spiritul rebel şi celebrul slogan: „Imaginea contează“  

Povestea lui Andre Agassi este o constantă negociere între contradicţii. Cum să urăşti tenisul, dar să mergi mai departe? Pentru Agassi, închisoarea de acasă, cu gratiile de la ferestre şi „dragonul“ de mingi, s-a preschimbat într-o nouă închisoare pentru tenis, la Academia lui Nick Bollettieri, un alt personaj privit cu reticenţă şi ură de Andre la început. Poate şi pentru că în copilărie simţea că poate controla prea puţine aspecte ale vieţii sale, unul dintre acestea fiind legat de îmbrăcăminte, Agassi a păstrat o constantă în primii ani de carieră: look-ul său era modul în care se răzvrătea. Încercând să îşi atragă exmatricularea de la Academie, Agassi şi-a vopsit părul şi şi-a pus cercel sau a jucat o finală de turnneu într-o salopetă de blugi, sperând că lumea va înţelege că vrea acasă. A fost păstrat, însă a primit, tacit, acceptul pentru latura sa rebelă. Supapa creată îi aducea micile satisfacţii necesare pentru a merge mai departe.

În 1990, Andre Agassi devenea protagonistul unei celebre reclame Canon. „Imaginea contează“, suna sloganul, însă americanul nu avea la inimă mesajul, mai ales în condiţiile în care sesiza cum părul îl părăseşte, retrăind acum pe proprie piele drama fratelui său mai mare, Philly, cu care împărţea o cameră despărţită în două de o linie albă trasată pentru a le delimita spaţiul personal, şi pe care îl văzuse nopţi la rând stând în cap, cu picioarele sprijinite de zid, ca antidot pentru chelie, acesta considerând că de vină era faptul că sângele nu ajunge prea bine în creştet. Andre Agassi a recurs la peruci, pentru a păstra imaginea creată.

Tot un semn de rebeliune a fost şi scurta sa relaţie cu celebra cântăreaţă Barbara Streisand.

Per total, Agassi a câştigat net duelul de popularitate cu mult mai titratul Pete Sampras. Andre a fost un fel de Om Păianjen, care a cedat pentru un timp laturii întunecate, apoi a renăscut, mai puternic, pentru a-şi consolida locul în galaxia tenis. După câştigarea primelor trei titluri de Mare Şlem (Wimbledon 1992, US Open 1994 şi Australian Open 1995), a căzut în capcana propriilor demoni, pierzându-şi interesul pentru tenis şi ajungând să cedeze deliberat partide, coborând, astfel, vertiginos în pima sută mondială. Mai mult, Andre Agassi a şocat lumea când, în 2009, a recunoscut public faptul că în 1997 a folosit un drog recreaţional - metamfetamină - caz muşamalizat de ATP.

În febra meciului, jucătorul de tenis arată ca un nebun într-o piaţă publică, strigând, înjurând şi purtând discuţii filosofice cu alter-ego-ul său. De ce? Pentru că tenisul e al naibii de singur. În tenis eşti pe o insulă. Tenisul e cel mai apropiat de detenţia solitară, ce duce la vorbirea cu tine însuţi. Andre Agassi, jucător de tenis  

Ancore pentru Andre  

Pentru a reuşi, Andre Agassi a avut nevoie de sprijin. În copilărie, calmul mamei, dar mai ales atitudinea protectoare a fratelui său, Philly, au fost sprijinul lui Andre. Un antrenor venit cu o vorbă bună după un meci pierdut, apoi un prieten - Perry, l-au ancorat pe neliniştitul Andre.

Când ajuns pe scena tenisului profesionist, Andre Agassi l-a avut alături pe Gil Reyes, preparator fizic, prieten şi „tată surogat“, care l-a însoţit 17 ani de carieră, până la linia de finiş. Apoi, cea mai importantă ancoră a sa a fost şi este în continuare Stefanie Graf, uriaşa jucătoare a Germaniei cu 22 de titluri de Mare Şlem în palmares, cu care a început o relaţie la ediţia 1999 a Roland Garros-ului, cu câteva luni înainte de retragerea ei, cei doi ajungând să se căsătorească în octombrie 2001. Steffi Graf a fost cea „care chiar şi prin tăcere îi spunea tot“, îi înţelegea nevoile înainte de meciuri, care avea să-i fie partener în proiectele fundaţiei, în iniţiative caritabile şi sursă de iubire necondiţionată.

Iar spre linia de finiş a carierei lui Andre Agassi a ajuns în echipa sa Darren Cahill, australianul care „are întotdeauna un bronz de Hollywood şi zâmbetul unui tip care tocmai a câştigat la loterie“, un om care l-a înţeles perfect şi care oferea sfaturi pe un model total opus faţă de tatăl său, folosind exact cuvintele potrivite, astfel încât, pe 28 aprilie 2003, Andre Agassi urca din nou pe primul loc în lume, stabilind recordul pentru cel mai vârstnic număr 1 ATP, la 33 de ani şi 13 zile (ultima zi petrecută în fotoliul de lider mondial a fost 7 septembrie 2003, record spulberat 15 ani mai târziu, de elveţianul Roger Federer).

Durerea de a pierde, durerea de a juca. Mi-a luat aproape 30 de ani să o înţeleg, să rezolv problema propriului meu psihic. Andre Agassi, jucător de tenis  

Durerile insuportabile şi retragerea  

Când Andre Agassi s-a retras, în 2006, cea mai mare arenă de tenis a lumii, Arthur Ashe, a plâns. Andre însuşi avea ochii în lacrimi, privind pentru ultima dată spectatorii adunaţi doar pentru el. Ultimele trei luni fuseseră un turneu de Adio! Jucase doar opt competiţii tot anul şi sărise peste Australian Open şi Roland Garros. Americanul povesteşte în biografia sa cum nopţile abandona patul şi se întindea pe jos din cauza durerilor la spate. A făcut injecţii cu cortizon pentru a juca ultimele meciuri - injecţii inuman de dureroase, dar şi costisitoare per total, după cum îl avertizau medicii. Cauza era clară: efortul depus pe teren se aduna peste faptul că Andre se născuse cu spondilolistezis la coloană, o vertebră lombară desprinzându-se de restul şi înghesuind nervii spinali. Americanul glumea că, de aceea, toată viaţa avusese mers de porumbel.

La Wimbledon, avusese şansa de a se despărţi de iarba londoneză cu un meci de gală, contra lui Rafael Nadal. După un prim set tranşat de spaniol la limită în tiebreak, Rafa apăsa acceleraţia, spre ceea ce avea să fie o victorie lină în turul trei, în drumul spre prima sa finală la Wimbledon. Spaniolul i-a lăsat însă întreaga scenă lui Andre, oferindu-i şansa de a primi aplauze pentru o carieră întreagă. Era însă şi o predare simbolică de ştafetă către cel ce avea să egaleze career Golden Slam-ul lui Andre Agassi.

La US Open a fost diferit. Toată lumea ştia că este o chestiune de zile până când racheta lui Andre se va aşeza definitiv în cui. „Cneazul“ Andrei Pavel, în primul tur, i-a smuls primul set, dar a fost învins. În turul doi, cu Marcos Baghdatis, Andre avea parte de o luptă de cinci seturi ce îi lăsa pe ambii betegiţi, colegi pe mesele de masaj la finalul duelului, cu degetele încleştate într-o strângere de mâini ciudată, într-un vestiar pustiu, în aşteptarea maseurilor. Când Agassi triumfase, cu 6-4, 6-4, 3-6, 5-7, 7-5, America respira din nou, dar sacadat. Avea să fie ultima dintre cele 670 de victorii ale carierei lui Andre Agassi - a zecea din 2006. Turul trei îl făcea însă celebru pe germanul Benjamin Becker, care avea să tragă linie propriei cariere fiind „omul care l-a retras pe Agassi“ . Becker se afla pe locul 112 ATP, iar pentru Agassi, tabela încremenea la 5-7, 7-6(4), 4-6, 5-7.

Interesant este că Andre Agassi a părăsit tenisul purtând un echipament alb - cel căruia cu două decade înainte îi declarase război total, ameninţând că nu va călca vreodată la Wimbledon. Tenisul îl modelase, îl schimbase, însă doar în măsura în care şi Andre Agassi schimbase tenisul şi, nu întâmplător, pe bannerele fanilor prezenţi pe Arthur Ashe Stadium, pe 28 august 2006, scria: „Andre, mulţumim pentru amintiri“.

Tatăl meu mi-a pus numele Andre Kirk Agassi după şefii lui de la casino. Andre Agassi, jucător de tenis

Ping-pong cu îmbrăcămintea  

Numele lui Andre Agassi este legat de succesul producătorului american de echipament sportiv Nike. Andre a semnat contractul la 16 ani, în 1986, iar Nike l-a transformat rapid în fashion icon mondial, asortând pletelor sale, jocului în forţă de pe linia de fund a terenului şi temperamentului său spumos haine în culori tari, nuanţe fluorescente, imprimeuri revoluţionare, colanţi stridenţi pe sub un şort minuscul. Stilul lui Agassi era comparat în scurt timp cu cel al unui pirat (aşa cum ulterior s-a întâmplat şi cu spaniolul Rafael Nadal, datorită pantalonilor până la genunchi şi preferinţei pentru maiouri). O veritabilă lovitură de marketing, care a adus încasări uriaşe firmei americane, a fost o colecţie îndrăzneaţă de pantaloni din denim care aveau să se identifice apoi cu brandul lui Agassi. Blugii fuseseră refuzaţi de John McEnroe şi au devenit brandul lui Andre. Iar bandanele lui Agassi se vindeau ca pâinea caldă, fiind uşor de identificat în tribunele de tenis din lumea întreagă.

Totuşi, după 17 ani de colaborare simbiotică, Andre Agassi rupea colaborarea cu Nike, trecând, la 35 de ani, în curtea rivalilor de la Adidas, în principal pentru că germanii acceptaseră ceva ce Nike refuza categoric: să ofere sprijin substanţial fundaţiei lui Agassi. Andre a apărut pentru prima dată în echipamentul germanilor în iulie 2005 şi s-a retras tot în echipamentul Adidas. În primăvara lui 2013 însă, Andre Agassi a redevenit ambasador Nike, apărând în mai multe campanii şi meciuri demonstrative ale firmei americane.

Nimeni în afară de mine nu-mi atinge geanta de tenis. Când e făcută, stă lângă uşă ca trusa unui asasin. Geanta e cutia mea poştală, servieta, cutia cu unelte. Andre Agassi, jucător de tenis