În vizită la fabrica de trofee a lui Olăroiu: Uitaţi de fotbalul cămilelor!

Aflat în interes personal în Dubai, n-am ratat ocazia să-l văd de Oli, la Al Ahli, unde antrenează de patru ani şi pot spune că legendele cu fotbalul cămilelor sau deşertului nici de glume nu mai sunt bune în 2017.

La Dubai tocmai a început căldura. Nu e iad, ca din iunie în septembrie, dar ziua nu rezişti mai mult o jumătate de oră la soare. Temperaturile bat către 35-40 de grade şi nu vezi ţipenie de om pe stradă. Mallurile sunt însă pline, plajele gem de ruşi şi englezi, viaţa e efervescentă în special în spatele geamurilor în care aerul condiţionat te ţine cu o bluză de trening pe tine.
Oli m-a primit cu plăcere în cantonamentul lui Al Ahli, formaţie pe care o pregăteşte, şi am petrecut o jumătate de zi alături de el şi de stafful său, din care fac parte secunzii Cătălin Necula, Gabriel Caramarin, Eugen Nae, preparatorul fizic Ferdinando Hipoliti şi doi maseuri români, Vali şi Nelu. Un staff bun şi sudat, care lucrează cu folos la fabrica de trofee condusă de Olăroiu. Necula e alături de Oli din 2004, Caramarin din 2011, iar Nae din 2013. Toţi trei sunt foşti fotbalişti de Liga I, cu sute de meciuri la activ, au experienţă şi ca antrenori, sunt băieţi deştepţi, citiţi, vorbesc două-trei limbi străine şi studiază permanent. E clar că în echipa lui Oli nu intră oricine. Iar, ca exemplu, unul dintre secunzii săi a fost celebrul Fabio Cannavarro, căpitanul naţionalei Italiei la Mondialul din 2006, unde Squadra Azzura a triumfat ultima oară. Cannavarro a fost ucenicul lui Olăroiu un an, acum e principal în China. 

Tehnicianul român care face zece ani în lumea arabă este fără nicio exagerare cel mai respectat antrenor al momentului în zonă. Nu există altcineva cu o asemenea continuitate. Pentru el vorbesc cifrele: 13 trofee în Arabia Saudită, Qatar şi Emirate. N-a fost an în care să nu câştige ceva şi e principalul piston care a determinat ascensiunea fotbalului din Emiratele Arabe Unite. Are patru titluri în ultimii cinci ani şi o finală de Liga Campionilor Asiei, singurul trofeu care îi lipseşte din palmares.

Al Ahli a venit din Iran, unde a jucat în Liga Campionilor Asiei. 1-1 cu Esteghlal, meci greu cu 76.000 de oameni în tribune la Teheran. „Înaintea meciului vorbeam cu Hussein (n.r.translatorul român al lui Oli) şi chiar dacă ne aflam la un metru unul de altul, nu ne puteam înţelege. Am spus-o şi la conferinţa de presă, după Real Madrid şi Midllesbrough, eu n-am întâlnit aşa atmosferă. Iranienii sunt fanatici cu fotbalul”, spune Olăroiu, căruia arabii îi zic Cosmin. E mulţumit de rezultat şi mai are de trecut doar un hop pentru a ajunge în optimi. Al Ahli joacă marţi, acasă, cu Lokomotiv Ţaşkent, din Uzbekistan, şi în mod normal nu va avea probleme să meargă mai departe, fiind lider în grupă.
În campionat, lucrurile au stat anul acesta ceva mai rău. Al Ahli e acum pe locul doi, după Al Jazira. Nu discutăm amănunte, dar am înţeles că viitoarea campioană a primit 21 de penaltyuri în tot sezonul. S-or fi săturat şi şeicii din afara Dubaiului să-l vadă numai pe Oli trimfând şi poate au forţat o rotaţie. Contează cumva mai puţin. Oricum, Al Ahli a luat deja trei trofee anul acesta şi a-l judeca pe Olăroiu pentru un campionat pierdut e ca şi cum a-i spune că Parisul e groaznic doar pentru că există şi tâmpiţi care scapă cu arma pe stradă în numele unei cauze mişeleşti.

Bază de pregătire extraordinară
Fiind final de sezon, cu meciuri din trei în trei zile, la momentul vizitei mele, Oli a programat un antrenament mai uşor. Jucătorii s-au strâns la 16.45 la baza şeicului Mohamed, omul numărul 1 în Dubai. Fiul acestuia iubeşte mult sportul şi a construit o bază cum personal n-am văzut până acum, deşi am ajuns inclusiv la Barcelona, Milan sau Real Madrid. Totul la superlativ, terenuri, gazon, nocturne. Sala de forţă şi centrul de refacere pot fi oricând loc de filmare pentru filme SF. Aparatura nu pare de ultimă generaţie, ci ceva venit din viitor. Totul aranjat şi îngrijit la superlativ, strălucind de curăţenie. Dacă umbli în ciorapi, pleci cu ei imaculaţi. E ca atunci când plouă în Germania şi toate maşinile sunt curate. Mi-e şi frică să mă gândesc cât o fi costat tot ce e pe aici, dar s-au băgat milioane bune, într-un exerciţiu cumva de normalitate. Sunt şocat să aud însă că Al Ahli cumpără pe an echipament de şase milioane de dolari. Repet, şase milioane de dolari pentru echipamentul clubului. Bănuiesc că la toate secţiile şi la toate nivelurile. “Ăsta e fotbalul cămilelor, cum îi spun unii“, râde uşor amar unul dintre secunzii lui Oli. Ce are Al Ahli nu există în România şi la cum merg treburile pe la noi, nici nu va exista niciodată. Şi totuşi ca o ironie simpatică, gard în gard cu unul dintre terenuri, e o altă bază pe care se plimbă la pas nişte cămile. Sunt exemplare de soi, aparţin şeicului, şi probabil valorează cât o maşină de lux. Angajaţii le antrenează pentru concursuri unde mândria de a învinge face mai mult decât orice sumă de bani din lume, şi le poţi vedea siluetele prin frunzişul pomilor de pe margine. Baza lui Al Ahli geme de verdeaţă în mijlocul deşertului.

Oli e atent la fiecare amănunt
Revenim însă la fotbal şi merg cu Oli la unul dintre terenurile de antrenament, după ce în prealabil sunt invitat la o scurtă şedinţă tehnică de alcătuire a programului. El şi secunzii vorbesc despre meciul de la Teheran. Ce a fost bine, ce a fost mai puţin bine. E o discuţie informală, adevărata analiză se va face la timpul ei, bazată pe ochii antrenorilor, dar şi de parametrii oferiţi de programele de monitorizare. Tehnologie la cel mai înalt nivel şi la acest capitol.
Nu l-am văzut pe Olăroiu faţă în faţă de câţiva ani, dar nu e cu nimic schimbat. Aceeaşi atenţie distributivă, aceeaşi organizare perfectă. Cred că unul dintre secretele lui este capacitatea de a diseca orice amănunt până la ultima virgulă. Nu mi-l închipui să rateze vreun aspect. Vorbeşte aprins despre o fentă făcută de X în prima repriză şi apoi trece rapid să-şi exprime nemulţumirea faţă de faptul că Y nu strânge bine în bandă pe faza de apărare, în anumite momente ale jocului. X şi Y sunt pentru mintea mea, el le spune pe nume, dar sincer n-am reuşit să reţin cum îi cheamă. Oli are tot felul de scheme şi fişe în biroul său. Documentarea e mama oricărui progres. Dacă nu ştii ce ai, nu ştiii ce îţi lipseşte.      
„Fotbalul e fotbal peste tot”
Antrenamentul începe cu o discuţie. Tehnicianul român le vorbeşte jucătorilor pe un ton calm, dar sigur. Apoi se lucrează mult cu mingea. Ceva mai relax, pentru descărcare. Atmosfera e bună. Mi-l închipuiam pe Oli un tip mai sobru, care stă pe margine şi dictează autoritar comenzile. Nici vorbă de aşa ceva. E acolo în mijlocul lor. Vorbeşte mult în engleză, ceartă şi laudă în arabă, secunzii şi translatorul sunt ecoul vocii lui. “Trebuie să-i las puţin mai moale. Au jucat mult sezonul acesta, dar încă trebuie să mai tragă. Mai avem un meci în grupă în Liga Campionilor şi apoi, sper, o dublă eliminatorie, în optimi”, îmi explică el.
Îl întreb cât mai stă pe aici şi îmi răspunde enigmatic dar sincer: “Cât o vrea Dumnezeu. Mai am un an de contract. Am avut o ofertă mare şi eram gata să plec, dar am rămas. Nu ştiu ce va fi, chiar nu ştiu” Şi totuşi, după zece ani, cum îşi găseşte motivaţia de a merge înainte într-un fotbal complet diferit de cel european. „Dacă iubeşti ceea ce faci şi lupţi pentru orice victorie, e imposibil să nu ai motivaţie. Jocul acesta se numeşte fotbal, indiferent unde se joacă. Întradevăr, aici e cel mai dificil loc de lucrat, dar tot fotbal e”. De ce e cel mai dificil de lucrat? “Pentru că lucrurile se pot schimba de la o zi la alta, răspunde el. Uite, noi acum jucăm peste două zile, deşi eram programaţi peste patru. E doar un exemplu. Eu iau fiecare experienţă, ca pe o provocare de a trece peste ea. Cu siguranţă de aia pot merge mereu înainte”, spune el.
Un mediu pe care îl stăpâneşte

La cum l-am văzut pe Olăroiu, va fi greu să plece de acolo. Va fi greu să plece oriunde, de dragul de a pleca. E într-un mediu pe care îl stăpâneşte. Un mediu pe care l-a schimbat total. Sub comanda lui, în ultimii patru ani, Al Ahli a câştigat şapte trofee. Până la venirea lui Oli, în 43 de ani de existenţă, clubul câştigase 14 trofee. E logic de ce şeicul şi nu numai el ţine atât de mult la el. Al Ahli are acum nouă jucători la echipa naţională. Nu-i lua nimeni dacă nu erau buni. Cei trei străini sunt brazilianul Ribeiro, senegalezul Diop şi ghanezul Gyan. Ultimul are la 31 de ani, trei Mondiale la activ şi visează deja la al patrulea, la anul în Rusia. Vorbesc puţin cu el. E cam cătrănit. A fost mult timp accidentat. A lucrat cu Olăroiu la Al Ain, apoi a plecat în China, acum e la Al Ahli sub formă de împrumut. “Ştii de ce stau aici? Pentru staff. E cel mai bun cu care am lucrat”, îmi spune omul cu 102 meciuri şi 49 de goluri la naţionala Ghanei. După antrenament, l-am văzut cum a rămas încă vreo zece minute pe teren. Caramarin îi centra de pe dreapta şi el relua cu capul din opt metri. Pare că vrea să redevină puternic.
Şi totuşi, ce lipseşte acestui fotbal, unde ai cele mai bune condiţii? Unii ar spune că lipseşte atmosfera. Dacă ne raportăm la ce vezi în Occident, aşa e. Poate doar un derby Al Ain- Al Ahli să umple un stadion de 15.000 de locuri. Dacă ne raportăm la ce vezi în România, unde Pandurii a jucat acasă cu 19 spectatori, dacă ai constant 2000-3000 de fani în tribune te poţi simţi chiar aglomerat. Sigur, un Dinamo – Steaua cu o coregrafie ca cea de luni, nu o să vezi niciodată prin Dubai. Nici fani prin pub-uri sau pe străzi. Bătăi, nici atât!
Diferenţe faţă de Europa
Calitatea jucătorilor? Cred că e greu de evaluat acest lucru. Ar trebuie să compari merele cu perele. Europenii rezistă greu aici. Îl întreb pe Oli dacă nu se gândeşte să mai aducă vreun român şi îmi răspunde franc: “Zi tu pe cine! Dă-mi un nume”. Habar n-am ce să-i răspund. Mă gândesc într-un final la Alibec, dar îmi înghit limba. Nu-l văd făcând trei sprinturi pe căldurile astea. Mi-aduc aminte de ce îmi povestea Viorel Moldovan prin 2003, când a plecat de la Nantes în Al Wahda şi mi-a mărturisit că după 15 minute a simţit că a dat totul. E valabilă şi viceversa. Nu cred că vreun arab ar juca la noi sau în Europa. Sunt pur şi simplu, mediii diferite, fiecare protejat de regulile lui, scrise sau nu. Au prea puţine legături unul cu altul şi nu e corect să spui că unul e bun şi altul e rău. Sigur, europenii sunt mai talentaţi, au şi abc-ul fotbalului mai dezvoltat, dar de multe ori aceste lucruri n-au nicio valoare la arabi. Ora exactă în fotbal se dă clar în Europa, dar nu e vina nimănui că echipele din Golf joacă în Asia. Până se va găsi o formă de globalizare şi la acest nivel, deşi e puţin probabil să se întâmple asta, asiaticii vor juca în Asia, europenii în Europa, africanii în Africa, iar americanii pe teritoriile lor. Ciocnirea civilizaţiilor fotbalistice se petrece o dată pe an la Campionatul Mondial al Cluburilor. O competiţie deocamdată fără anvergură.

N-am zis nimic de bani. Chiar nu ştiu cât câştigă Olăroiu la Al Ahli, dar bănuiesc că stă pe şase zerouri. Nu mi-am permis să-l întreb, de fapt nici nu m-a interesat. E munca lui, pe care şi-o face foarte bine. M-aş bucura să avem şi noi un antrenor în România care să fie campion de patru ori în ultimii cinci ani, şi cred că salariu lui ar fi ultima problemă. Dar din ce ştiu eu nu avem unul care să fi fost campion de patru ori în toată cariera.
Mi-am încheiat vizita la Al Ahli cu o miuţă prietenească, alături de stafful românilor, apoi ne-am despărţit la o bere. N-am vrut să fac un interviu cu Olăroiu şi inevitabil să vorbim de FCSB, Steaua, Gigi, naţionala, Daum şi alte lucruri care în Dubai au dimensiuni mărunte. Mi-a permis să scriu câteva rânduri şi să scot nişte vorbe de la Oli, care atenţie, n-au fost declaraţii! Doar discuţii. Am vorbit destule şi recunosc că îl apreciez mult pe Oli. Să te impui de atâţia ani într-un fotbal complet diferit, să stăpâneşti şi să schimbi mentalităţi din altă lume, e foarte greu.
Ca unul care am fost la un moment sceptic în privinţa fotbalului din Golf, m-am convins că multe lucruri au fost prejudecăţi. Întradevăr, tradiţia este diferită. Arabii n-au palmares, n-au trecut fotbalistic, n-au poate nici prea mult entuziasm când e vorba de muncă, dar îşi trăiesc prezentul şi îşi construiesc atent viitorul. Cu Olăroiu şi cu alţi antrenori străini. Apropo, concurenţii lui Oli în Emirate sunt olandezul Ten Cate, croatul Mamici, portughezul Peseiro, argentinianul Arruabarrena, austriacul Hickesberger, sârbul Dukici, Dan Petrescu, etc. În România rumegăm prea mult din amintiri, ne hrănim din scandaluri şi ne încăpăţânăm să credem că expresia „Lasă că merge şi aşa” va funcţiona mereu. Nimic mai fals. Realitatea ne arată că atunci când vorbim de “cămile”, uităm că adevăratele cocoaşe sunt la noi. Şi de multe ori ni le merităm!

Palmaresul lui Oli la arabi

Al Hilal (Arabia Saudită)
Campion 2007-2008
Cupa Coroanei Prinţului: 2007-2008, 2008-2009

Al Sadd (Qatar)

Cupa Stelelor Qatarului  2010

Al Ain (Emiratele Arabe Unite)
Campion: 2011–12, 2012–13
Super Cupa: 2012

Al Ahli (Emiratele Arabe Unite)
Campion: 2013–14, 2015–16
Cupa Ligii: 2013–14, 2016–17
Super Cupa: 2013, 2014, 2016

În 2015, Al Ahli a jucat finala Ligii Campionilor Asiei: 0-0 şi 0-1 cu Guangzhou Evergrade