Ziua Restructurării

Duminică a fost 10 mai. Ziua Regalităţii. S-au împlinit 134 de ani de când România a devenit regat. Prin voinţa şi prin munca ţării. Istoria adunase atunci, laolaltă, oameni providenţiali, evenimente cardinale şi fapte de excepţie,  configurând astfel un moment pe cât de luminos, pe atât de reverberant  în memoria timpului. Un moment binecuvântat: anul 1881.

La 10 mai 1881 România devenea Regat. Proclamarea Regatului şi încoronarea lui Carol I, ca rege, repoziţiona România faţă de marile puteri, consemnând o etapă de vârf a rodnicei şi  îndelungatei domnii a „regelui străin”. Provenind din puternica familie Hohenzollern-Sigmaringen, cu legături în aproape toate casele princiare ale Europei, Carol I a depus jurământul ca Domnitor al României la 10 mai 1866. După 15 ani, la 10 mai 1881, schimbarea rangului şi a formei de guvernământ corecta perspectiva europeană a ţării, micşorând deficitul de imagine, am spune astăzi, armonizând nu eticheta, ci funcţionalitatea şi rangul instituţional cu dinamica europeană a vremii. Sub domnia de aproape jumătate de veac a lui Carol I, oameni cu minţi de constructori şi suflete de artişti au găsit sprijinul material şi financiar, încurajarea şi climatul favorabil înălţării societăţii româneşti şi împodobirii ei cu adevărate capodopere, magistrale lucrări de infrastructură, ce i-au adus admiraţie şi faimă.

O nevoie ardentă a vremii

Astăzi, când nevoia  noastră de modele viguroase e vitală,  evocarea şi descifrarea înfăptuirilor din România celei de-a doua jumătăţi a veacului al XIX-lea  poate fi o bună şcoală pentru generaţiile ce alcătuiesc societatea noastră. Un model de primenire a ţării. Căci atunci, în secolul XIX, în a doua lui jumătate, ţara întreagă a fost primenită. De fapt, a fost restructurată din temelii. Elita românească a vremii făcuse din restructurare o idee-program.

 Restructurarea este un cuvânt-obsesie astăzi. Ei bine, acest cuvânt a fost rostit pentru întâia dată în România, într-un cadru oficial, de către Carol I. Şi iată că restructurarea (ce ne dă astăzi atâtea dureri de cap) era o nevoie ardentă în acea vreme. Încă din momentul depunerii jurământului de credinţă faţă de ţară, la 10 mai 1866, Carol I le-a vorbit românilor despre „un plan intern de înnoire a structurilor economice, politice şi militare ale ţării.” Un program de restructurare, pe care l-a respectat cu sfinţenie şi s-a străduit să-l pună în practică, timp de 48 de ani, până în clipa în care, la Peleş, la 27 septembrie 1914, s-a stins.

Desigur, istoricii au stabilit nenumărate legături directe între înfăptuirile din acei 48 de ani rodnici – în care capitalismul românesc a căpătat aripi – şi politica lui Carol I. De cea mai mare însemnătate fiind faptul că în jurul personalităţii acestui conducător înţelept, care şi-a luminat epoca, s-a format o elită activă. O elită de a cărei gândire, de a cărei acţiune sunt legate cercurile concentrice reprezentând structurile României moderne.

Cercul educaţional a fost, fără îndoială, cel dintâi. Sunt notabile, mai ales, înfiinţarea în vremea lui Carol I a Academiei Române, Legea şcolară, care a condus la înmulţirea şcolilor normale destinate cu precădere să pregătească învăţători de ţară, orientarea învăţământului românesc către şcoli reale şi de meserii, pe lângă cele de învăţământ clasic, legea pentru dezvoltarea învăţământului superior. Şi, nu în ultimul rând, cu înmulţirea revistelor de cultură şi ştiinţă, a teatrelor, a societăţilor cu scop educaţional. Mai departe, educaţia favoriza dezvoltarea. Lărgirea cercului dezvoltării începe cu amplele lucrări pentru construcţia de şosele: naţionale, judeţene, comunale. Cu transportul urban. Cu grija pentru curăţenia aerului. Urmând, firesc, înmulţirea stabilimentelor economice, stimulată îndeosebi de expansiunea industriei petrolului. Pentru restructurarea din temelii a ţării nici un sacrificiu nu a fost socotit a fi fost prea mare. După ce, bunăoară, a fost construită calea ferată Bucureşti-Giurgiu, începută în august 1866, s-a trecut repede la extinderea cercului drumurilor de fier. Tronson cu tronson. Printr-un uriaş efort de acumulări: idei, bani, muncă. Cercul marilor construcţii din vremea lui Carol I, ce dăinuie şi astăzi, nu ar fi existat dacă, în acelaşi timp, nu ar fi fost trasate şi apoi lărgite fără încetare celelalte cercuri: al întăririi puterii statului, al lucrărilor edilitare, al dezvoltării economiei. Iată datele generale. Ele sunt întărite de multe, de foarte multe detalii dintre cele mai semnificative.

Marea Partidă trebuie să înceapă în această vară

Ţara, acum, e în faţa unui proiect cardinal: trecerea la euro la 1 ianuarie 2019. Timpul e scurt: trei ani şi şapte luni. În acest timp trebuie să dăm un avânt consistent restructurării dacă vrem cu adevărat să  reuşim. Bilanţul îl vom face la 1 ianuarie 2019, când vom trage linie, vom aduna şi vom vedea ce va fi rezultat. Partida încă nu a început. Societatea încă nu e mobilizată. Dar nu mai avem răgaz de meditaţie. Trebuie să înceapă Marea Partidă.

Cum deschidem? Grea problemă. Populaţia e descurajată. Criza a spulberat nu doar speranţele, ci şi iluziile. In plus, generaţiile României de astăzi, cu deosebire tineretul, în cea mai mare parte, nutresc convingerea că românii n-au vocaţia performanţei. Şi, deci, n-am avea de ce să ne mai zbatem. Dacă astăzi, şi mâine, şi în zilele următoare, în anii următori, până la 1 ianuarie 2019, vom gândi aşa, vom fi pierduţi.

O altă variantă, cea sănătoasă, desigur, ar fi ca începând din această vară, chiar dacă e timpul vacanţelor, şi nu de la toamnă ori de la anul, să ţintim sus, foarte sus. De altfel, este cunoscut faptul că proiectele mărunte nu pot să ducă decât la rezultate mărunte. Dar ţintind sus, am putea noi să şi ajungem sus? Există o întrebare, cardinală, ce ar putea fi un bun început pentru marea partidă a trecerii la euro. O întrebare ce conţine în esenţa ei şi răspunsul de care avem nevoie astăzi: dacă în Istoria României, în momente cruciale, alte generaţii au putut, noi de ce n-am putea?”

Prin anii ’90, fiind în criză de identitate, tot căutam modele. Privirile clasei noastre politice se îndreptau când spre modelul suedez, când spre cel japonez. Au fost chiar alunecări şi spre modelul german. Aceste trei modele se dovediseră de succes în anii ’60-’80. Dar aceste modele, care se potriviseră societăţilor suedeze, japoneze şi germane, nicidecum nu i s-ar fi potrivit celei româneşti, în anii ’90. Fără îndoială, nu ne-ar fi fost de niciun folos  acele modele de care Suedia şi Japonia, în anii ’90, încercau deja să scape; iar Germania, unificată, trecuse la restructurări fundamentale. Era însă de necrezut, pentru societatea românească şi pentru clasa ei politică mai cu seamă, că modelul cel mai bun, care să ni se potrivească într-adevăr, ni l-ar putea oferi propria noastră istorie. Nu în întregul ei, din nefericire, ci într-o secvenţă care a durat 50 de ani, de la Unirea din 1859 şi până aproape de Primul Război Mondial. Fiindcă România, în zorii capitalismului, în a doua jumătate a secolului al XIX-lea, a făcut un salt cu adevărat remarcabil. Atunci, plecând de jos, societatea  românească a ţintit sus şi a ajuns sus.

Demnitatea şi Onoarea

Unirea de la 1859 o gândise şi o făurise o elită formată  în jurul unor personalităţi  care se întorseseră în ţară după strălucite studii în Occident. O elită călită în focul revoluţiilor de la 1848. Din rândurile ei, în neîncetată creştere, ieşiseră în  evidenţă politicieni iluştri, de fapt se afirmase o întreagă  clasă politică  dominată  de ideea  unui mare proiect al  României moderne.

Şi tot din rândurile acelei elite pragmatice se ridicaseră noii întreprinzători, oameni cu simţul onoarei şi cu responsabilitate profesională, ce reprezentau o garanţie atât pentru beneficiari, cât şi pentru furnizori. A contracta cu ei era o certitudine de îndeplinire corectă, în cele mai bune condiţii, a obligaţiilor asumate. Noua clasă de întreprinzători  a pus bazele unui alt tip de climat al afacerilor, necunoscut până atunci la noi, manifestând o grijă ieşită din comun pentru lucrul bine făcut.

Un mediu politic, economic şi social dominat de şcoli bune, de societăţi de dezbateri şi, cu deosebire, de personalităţi strălucite, iată  explicaţia firească a naşterii şi dezvoltării acelei preocupări vibrante pentru înălţarea ţării. Iar o dovadă că autorii proiectului României moderne au privit numai în sus o constituie ctitorirea unor clădiri reprezentative, cum sunt Palatul Băncii Naţionale, Palatul de Justiţie, Palatul CEC-ului, Ateneul Român şi multe altele, care să fascineze ochii privitorilor şi, totodată, să dea expresie rolului istoric al noului stat capitalist, aspiraţiei lui de integrare  în clubul european care optase pentru modernizare şi dezvoltare. Şi, mai ales, să confere prestanţă şi autoritate noilor instituţii ale statului român modern: şcoala, băncile, forurile culturale, comunicaţiile, puterea judecătorească, puterea administrativă. Sunt, toate, perle de arhitectură ce au dăinuit peste timp, fiind fără egal, prin frumuseţea şi grandoarea lor, în Bucureştii de astăzi. Ar fi fost însă ridicol dacă, în aceste infrastructuri ce fascinau privirile, ar fi lucrat corpuri profesionale care “să strălucească” prin incompetenţă şi fuşereală. N-a fost însă aşa. Documentele vremii şi înfăptuirile vremii stau mărturie. Banca Naţională, bunăoară, şi-a ridicat un corp profesional de elită, cu nimic mai prejos decât cele de la Banca Angliei, de la Banca Franţei sau de la Banca Germaniei. Corpurile profesionale de la Banca Naţională şi din alte instituţii ale statului s-au afirmat prin tot ce aveau mai promiţător: stilul civilizat de viaţă, morala muncii, cultul onestităţii şi al valorilor, simţul civic, patriotismul decent. Plus responsabilitatea, demnitatea, onoarea, obişnuinţa lucrului bine făcut. O dovadă elocventă fiind, în acest sens, Ministerul Lucrărilor Publice – prin modul în care a fost organizat, prin felul în care a funcţionat şi prin personalităţile care l-au condus. Şi, desigur, toate marile construcţii din secolul al XIX-lea n-ar fi rezistat până astăzi şi nu ne-am mândri şi acum cu ele dacă oamenii care le-au înălţat, în a doua jumătate a veacului al  XIX-lea, n-ar fi pus în zidurile lor sârguinţă şi pricepere. La acest minister, în vremea lui Carol I, au fost numiţi miniştri care au făcut istorie: Panaite Donici, Nicolae Kretzulescu, Petre S. Aurelian, Ion C. Brătianu, Titu Maiorescu, Ion. I. C. Brătianu, Barbu Ştefănescu Delavrancea, Anghel Saligny. Dovadă că performanţa nu poate fi decât rezultatul unei instrucţii şi al unei educaţii alese.

Iată aşadar datele tabloului. Paradigma vremii. Ele sunt întărite de multe, de foarte multe detalii dintre cele mai semnificative.

Privind prin veacuri trecute

Întoarcerile înapoi, în a doua jumătate a secolului al XIX-lea sau în anii interbelici, ne ajută să găsim nenumărate dovezi că boala de care încă mai suferă societatea românească (slaba competitivitate) şi stângăciile în aplicarea tratamentului (lentoarea restructurării) nu sunt nici pe departe ereditare. Dimpotrivă, ne convingem că avem un filon sănătos. Şi că, de-a lungul timpurilor, dar cu deosebire în vremea lui Carol I, elitele şi mari părţi ale claselor sociale şi-au afirmat şi capacitatea de a valorifica acest filon sănătos în folosul ţării.

Ce fel de climat domina atunci ţara? Am primit, nu cu mult timp în urmă, o invitaţie de la Ordinul Arhitecţilor, la lansarea unei cărţi despre proiectul feroviar românesc. Am fost solicitat să-mi spun opinia despre carte. Autor: Dr. arhitect Toader Popescu. Cartea este fascinantă. Şi nu poate fi decât fascinantă o analiză aprofundată, foarte bine documentată, în care să vezi cum în 47 de ani – din 1869, când a fost construită linia Bucureşti Filaret-Giurgiu şi până în 1916, când calea ferată s-a extins cu o linie între Târgu Jiu şi Bucureşti – România a dobândit o vastă reţea feroviară. Desigur, o astfel de înfăptuire a fost posibilă într-un climat de creaţie şi de edificare, imprimat de şcolile bune, de societăţile de dezbateri, de preocupările pentru dezvoltarea economiei şi de legiferări moderne. Şi, cu deosebire, de personalităţile ilustre ce au dus pe culmi construcţiile româneşti. Şi iată că, astăzi, vedem cât de puternice sunt tentaţiile în societatea noastră de a susţine că motivele „rămânerii în urmă” a ţării noastre, faţă de ţările dezvoltate, sunt determinate de caracteristici proprii civilizaţiei româneşti. Deşi cartea amintită, despre proiectul feroviar românesc, lângă atâtea alte cărţi despre marile construcţii din vremea lui Carol I sau din anii interbelici, arată limpede că toate câte ni s-au întâmplat în anii comunismului şi rămânerile în urmă din aceşti 25 de ani de după decembrie ‘89 sunt doar rodul unor conjuncturi. Şi nicidecum nu sunt reflexe ale genelor noastre.

Astăzi, pe un plan mai larg, ne întrebăm deseori dacă invocatele decalaje dintre România şi ţările dezvoltate, mai cu seamă cele din Uniunea Europeană, sunt „date” pentru totdeauna ori sunt supuse ajustării permanente. Şi dacă sunt supuse ajustării, în ce orizont de timp corecţiile cerute ar putea fi înfăptuite? Este vreo legătură între eforturile de înnoire economică şi evoluţiile ciclice ale economiei globale? Care sunt perspectivele României în încercarea de a depăşi rămânerea în urmă? Poate experienţa trecutului să servească elaborării politicilor economico-financiare şi actelor de drept de azi? Dacă da, care ar fi principalele învăţăminte pe care le poate aduce istoria? Nu-i uşor de răspuns la toate aceste întrebări. Important este însă ca astfel de întrebări să fie formulate. Altfel, cum să fie date răspunsurile?

A venit timpul să întoarcem capul şi să vedem, prin veacuri trecute, cum într-un moment crucial al istoriei noastre, în a doua jumătate a veacului al XIX-lea, societatea românească a vibrat cu înţelepciune la răsunetul deşteptării şi a reuşit să întoarcă în favoarea sa roata vremii. Iată un model demn de urmat. Şi poate că, acum, ar fi bine ca ziua de 10 mai – ziua în care evocăm regatul, făurit la 10 mai 1881 – să fie cuplată şi cu momentul de la 10 mai 1866, când Carol I a folosit prima dată, într-un document oficial, cuvântul restructurare. Oferind, timp de jumătate de veac, dovada vie a ceea ce înseamnă de fapt restructurarea unei societăţi. De ce, la 10 mai, an de an, odată cu Ziua Regatului, n-am sărbători şi Ziua Restructurării?