Gaşca noastră stătea, cât era ziua de lungă, în parcul Libertăţii. Cu sprijinul muncitorilor de la o fabrică de ţevi care era chiar în gardul parcului, reuşisem să  amenajăm un mini-teren de fotbal şi unul de tenis cu piciorul care ne ţinea ocupaţi mai toată ziua. Când oboseam, jucam „nouă cărămizi”, ascunselea, prinselea prin copaci (da, ne alergam căţărându-ne prin copaci), sau încercam să cucerim cazematele, pe care ni le construiam folosind vegetaţia din parcul care arată atunci ca o oaza de vegetaţie sălbatică în mijlocul cartierului, folosindu-ne de nişte arme de asalt făcute din ţevi cu cornete de hârtie. În gaşcă eram destul de mulţi, şi ne cunoasteam de când  am făcut ochi, aşa că orice joc de-al nostru decurgea cât se poate de normal: intram în competiţie, ne războiam şi ne certam, doar pentru a avea motiv să ne impăcăm. Şi bineînţeles, a doua zi o luam de la capăt.

Într-o primăvară a apărut un puşti nou în cartier. Era dintr-o familie de căldărari care se mutaseră undeva în capătul străzii noastre, şi care a apărut în parc atunci când noi tocmai ne pregăteam să facem echipele pentru un meci de fotbal. El a întrebat dacă poate să se joace cu noi, noi am zis da, şi uite aşa a intrat într-una din echipe. Faptul că juca şi binişor a grăbit procesul de în-găşcare, lucru care s-a întâmplat aproape imediat.  

Toţi eram amuzaţi de felul în care stâlcea unele cuvinte din limba română, şi, foarte repede, cuvintele stâlcite de el au intrat, ca o formă de bâză copilărească, în limbajul tuturor. Zabar (nu îi mai ţin minte decât numele mic) se amuza alături de noi, până când îi explica vreunul dintre noi de ce râdeam toţi şi cum se spune corect. Atunci devenea puţin mai serios însă îi trecea repede când era luat în braţe de mai toţi ai noştri şi frecat pe cap cu degetele.

Cu familia lui, nu l-am auzit niciodată vorbind în limba română. De fapt, e impropriu spus ”cu familia lui”, pentru singura pe care am văzut-o era sora lui mai mare care venea să îl cheme acasă. Nu striga niciodată după el, ci venea foarte aproape şi parcă îi şoptea când îi spunea „phrala, trebul de jea chăre” (frate, trebuie să vii acasă). El ne salute şi fugea acasă.

Când a venit iarna, noi ne dădeam cu sania chiar la el pe stradă (Movilei) şi el era cel mai zgomotos dintre noi toţi. Ne-a spus că nu mai făcuse niciodată asta, nu pentru că nu i-ar fi plăcut să se dea cu sania, ci pentru că nu prea avea cu cine. Noi am râs, i-am spus că acum o face cu noi şi că e un tip foarte mişto.

În perioada Crăciunului l-am luat cu noi la colindat. Din nou, ne-a spus că nimeni nu l-a luat vreodată, şi că ne mulţumeşte. Noi i-am mulţumit pentru că ştia nişte colinde foarte mişto şi pentru că „ne scotea” de fiecare data când vreun vecin mai şugubăţ ne ruga să cântăm şi altceva decât „Bună-dimineaţa la Mos Ajun”.

Seara, atunci când am impărţit bănuţii şi fructele primite de la cei pe care i-am urat, Zabar nu a vrut să-i ia. „Nu am venit cu voi pentru bani, ci de dragul de a fi împreună şi de a anunţa oamenilor Naşterea Domnului”, ne-a făcut pe toţi să punem capul în pământ şi să înţelegem mai bine spiritul adevărat al Crăciunului. Acela a fost momentul în care am înţeles că iubirea de Crăciun înseamnă bunătate, frăţie, „împreună” şi bucuria de a dărui.

La vreo lună-două după aceea, familia lui Zabar s-a mutat din cartier. Modul în care vedea el Crăciunul, însă, mi-a rămas în minte şi în suflet. Ajuns mare, împreună cu ai mei colegi din Fundaţia Agenţia „Împreună”, am început să ducem bucuria Crăciunului în sate şi zone în care copiii nu au văzut vreodată cum arată mesele îmbelşugate cu care noi asociem această sărbătoare. Pentru ei, Crăciunul nu înseamnă decât o altă zi cu frig, foame şi ignorare. În ultimii 12 ani, peste 3.500 de copii l-au primit pe Moş Crăciun în casele lor, i-au cântat colinde şi au primit daruri. Cu mulţi dintre ei continuăm să lucrăm, astfel încât devenirea lor să fie cât mai realizabilă.

În 2021, vom ajunge la 300 de astfel de copiii cu vârste cuprinse între 6 şi 10 ani. Cu toţi vom continua să lucrăm în tot 2022 şi 2023, astfel încât să aibă parte de o educaţie bună, de sprijin din partea părinţilor şi profesorilor, şi de zâmbete din partea celor din jur. Pentru că noi credem că Naşterea Domnului înseamnă şi renaşterea speranţei că omul e bun şi că doar de noi depinde modul în care arată societatea în care trăim.

Toţi cei 300 de copii au făcut scrisori către Mos Crăciun pe care le puteţi consulta pe pagina de Facebook a Fundaţiei Agenţia Împreună (sau pe a subsemnatului).

Ne-am bucura să avem parte de sprijinul tău în demersul nostru de a arăta celor 300 de copii că nu sunt singuri şi că noi credem în ei. Pentru că Naşterea Domnului însemnă solidaritate şi iubire de aproape!