Zăpezile de altădată

0
0
Publicat:
Ultima actualizare:

Nu ştiu alţii cum sunt - începea Creangă celebrele lui „Amintiri din copilărie“ - nu ştiu alţii cum sunt, zic şi eu azi, dar rămân împătimit şi voi rămâne nostalgic al zăpezilor de altădată când calendarul arăta fireşte şi la Slătioara, dar mai ales pentru universul meu, că timpul e neapărat al ninsorilor şi al zăpezilor ca un dat peste care nu se putea trece de la începutul lumii pentru calendarul ţărănesc.

Şi am să încep şi eu povestea nostalgiei mele cu o istorie atât de semnificativă pentru firescul vremurilor şi vremuirilor pe care le-am trăit o viaţă de om întreagă.

Venisem la Slătioara în ajunul Blagoveşteniei, cum făceam întotdeauna, iar Blagoveştenia cade, cum se ştie, la 25 martie, când cântă cucul întâi în Măgură.  Din ajun s-a pornit din senin o vremuială năpraznică, ningea în neştire şi zăpada acoperea totul în jur, se auzea cum cade fulg peste fulg şi cresc nămeţii şi pomii se îmbracă şi ei în urzeala albă a ninsorii. N-a rămas creangă sau crenguţă să nu fie năpădită de bulgări întregi de zăpadă şi dimineaţa când tot pământul era alb, iar măgura Slătiorului şi ea era albă şi Munţii Cernei albi, şi merii, şi perii, şi cireşii şi nucii albi ca nişte moşnegi, iar pe zăpadă, din zori, tremurând pe crenguţele albe, cucii începuseră să cânte cum era datul lor.

A fost cea mai frumoasă zi de iarnă supusă calendarului hotărâtor al datului - cum zic ţăranii. În calendarul lor se spune că orice s-ar întâmpla, în ziua de Blagoveştenie, începe să cânte cucul.

La sfârşitul lui octombrie începea să ningă furios pe Munţii Cernei şi, din pridvorul meu, număram printre nămeţi 7-8 urşi urcând greoi spre Rânca, iar din când în când unul din ei ostenea, se ridica în picioare ca un bărbat nevoit să mai prindă puteri, iar eu bănuiam că astfel se răcorea.

Iarna la Slătioara era un dat, şi ea, toată fiinţa Slătioarei, se înveşmânta în linţoliul alb ca şi când Dumnezeu vrea să îmbrace astfel satul întreg şi să-l izbăvească de păcate.

Am fost şi eu să colind cu Steaua la ferestrele caselor sugrumate de omăt şi, astfel, la sfârşitul colindului primeam cele mai frumoase mere roşii ionatane parfumate, cele mai dulci pere, ca şi când ar fi fost candele galbene şi cele mai frumoase şi mari nuci părăsite de coaja lor verde şi ascunzând înăuntru miezul rotund care la noi se numea cocoşul de nucă.

La anul nou aram în curţile sătenilor cu pluguşorul de lemn şi răsturnam curajos brazdele de zăpadă, pocneam din bicele de frânghie, sunam clopoţeii şi scuturam talăngile şi, pe rând, rosteam pluguşorul: „Mâine anul se înnoieşte, Pluguşorul se porneşte şi începem a ara şi la case a ura!“

Am fost şi eu cu sorcova, care pusă lângă mine era mai înaltă şi, pe imacularea zăpezii, florile ei de hârtie creponată străluceau, maci şi bujori şi căpitani şi trandafiri în toate culorile curcubeului.

Apoi mi-a venit şi mie rândul să fiu sorcovit de nepoţi şi cu ochii împăienjeniţi de trecerea timpului şi peste mine, căutam spre ferestre şi ferestrele erau podidite de gheaţă, ca şi când ar fi fost jocurile unor vitralii.

La jumătatea vârstei pe care o am astăzi, într-o iarna cumplită, în pădurile Argeşului, sugrumate fericit, dacă se poate spune astfel, de zăpezi care nu mai lăsaseră loc nici şerpuitoarelor poteci, nici braţelor arborilor, fagi şi jugaştrii şi mesteceni şi ulmi, totul era spuzit - repet - de zăpadă, în mijlocul acelei păduri în care până şi răsuflarea noastră se făcea bulgări de zăpadă, am împuşcat un cerb carpatin uriaş, care întâi a căzut în genunchi, apoi imensa lui coroană regală s-a rostogolit spre spate şi s-a înfipt în zăpadă.

Scena era simbolică pentru o judecată morală în romanul „Clipa“ şi poate fi văzută, zguduitoare, în filmul ce poartă acelaşi nume. Şi nu pot să uit această poveste care, ca şi când m-ar fi orbit albul zăpezii, mi-a umplut ochii şi obrajii de lacrimi.

A fost cea mai tulburătoare şi a rămas aşa pentru mine imagine a  zăpezilor care încremeneau pădurile şi apoi câmpurile şi poienile, ca şi când albul zăpezii ne-ar fi izbăvit de toate răutăţile lumii.

Nostalgia zăpezilor de altădată este plină de farmec şi poezie care  trimit la nevoia de purificare ce sălăşluieşte în fiecare om.

În sfârşit, nostalgia zăpezii îşi încheia istoria cu zăpada din preajma Paştilor, numită „ninsoarea mieilor“. Din senin pornea o ninsoare uşoară, care acoperea pământul sub un linţoliu diafan, două sau trei zile, până când razele soarelui făceau să răzbească la lumină ghioceii, cele mai curajoase flori care vestesc primăvara.

Azi nostalgia zăpezilor de altădată rămâne, din păcate, odată cu pandemia şi încălzirea pământului, o legendă, cum legendă rămâne sau poate să rămână întoarcerea la viaţa normală, care totuşi nu va mai fi, din păcate, la fel niciodată!

Opinii


Ultimele știri
Cele mai citite