Vremea păcătoasă şi duşmănoasă...

0
0
Publicat:
Ultima actualizare:

Cum seamănă vremea păcătoasă şi duşmănoasă şi schimbătoare bezmetic cu viaţa noastră socială şi politică, aidoma unei oglinzi nefericite a acesteia din urmă şi cum se întinde ea peste toată ţara, începând fireşte cu Bucureştii în care, aşa cum scriam în februarie 2011 la începutul romanului „Ultimul bal la Şarpele roşu“:

„descreierarea pusese stăpânire pe Capitală, (...) ceva ce fără să nu poţi să bănuieşti că, odată cu primăvara, în oraş intrase, înaintea lui Dumnezeu, cum s-ar fi cuvenit, dracul – acelaşi de azi –, care-şi făcea de cap încurcând toate regulile. Sufocat de omniprezenţa agresivă a bişniţarilor, asaltat de bandele spărgătorilor puşi la punct cu cea mai sofisticată electronică şi exersaţi în tehnica hold-upului, ameniţat de reţelele traficanţilor de droguri şi de carne vie care pătrunseseră până în cele mai selecte cercuri ale lumii finanţelor şi ale puterii, buimăcit de necontenita hăituială politică în care partidele îşi pierduseră bruma de orgolioasă identitate încât nu se mai înţelegea, nici cu cea mai vie bunăvoinţă şi răbdătoare cercetare, cine mai e de drepta şi cine de stânga sau de care centru, stânga sau dreapta, erau cele cinci-şase formaţiuni, cu liderii lor din ce în ce mai agresivi şi radicali şi cu parlamentarii lor pe care vara îi găseai pe plajă, la un partid, şi toamna, la Senat sau la Cameră, în băncile foştilor adversari, în calitate de independenţi aliniaţi sau afiliaţi, ca la Crăciun să colinde neapărat cu steaua puterii, oraşul începea să se obişnuiască cu astenia tranziţiei...

Aşadar, din 2011 până azi, de şapte ani, chipul moral, social şi politic al nostru - pentru că de noi este vorba până la urmă, să recunoaştem – nu s-a schimbat cine ştie ce, ba dimpotrivă trăim o clipă când, la mijlocul lui septembrie s-au petrecut fără să ne mai surprindă, primele salvări ale „naufragiaţilor“ sub tăvălugul ninsorilor viscolite din Munţii Rodnei şi meteorologii ne avertizează că iarna vine la fel de grăbită şi peste Bucureşti.

Am recurs la primele pagini ale romanului „Ultimul bal la Şarpele roşu“ pentru că-mi dau seama, şi ne dăm seama bănuiesc cu toţii, că descreierarea „Ultimului bal“ nu ne-a părăsit şi a ajuns să determine şi mersul vremii meteorologice.

Să ne fi pierdut noi firea atât, să fi uitat noi toţi bucuria toamnelor când se numărau bobocii şi se făceau socotelile chibzuite ale gospodarilor înţelepţi?

Să fi uitat noi bucuriile cuminţi ale unei vieţi în care normalitatea nu era o excepţie şi nădejdea, sentimentul nădejdii se înstăpâneau în sufletul nostru, fiindcă nădejdea depindea de noi, de puterea noastră de a o întemeia şi a o construi?...

Prea nu s-a schimbat mai nimic din dezamăgirea constatării speram lucide a sentimentului descreierării!...

Nu-mi vine totuşi să cred că e prea târziu ca să ne mai trezim...

Îmi pare rău că că ne-a părăsit atât de devreme Aurel Baranga ca să mai scrie încă o dată, cu trimitere la noi cei de azi, farsa tragică care l-a situat printre cei mai importanţi satirici români, farsă intitulată atât de semnificativ „Interesul general“.

Nu este rar şi azi un politician român care să nu se bată cu pumnul în piep pentru „interesul general“.

Dacă-aş mai fi director de teatru aş pune urgent în scenă la Naţional Interesul general“, dar fiindcă nu mai sunt recomand spre lectură farsa politicienilor noştri, măcar celor care mai au gustul lecturii, dacă l-au avut vreodată!

Opinii


Ultimele știri
Cele mai citite