Vorbiţi acum sau tăceţi pe vecie!

Şi după 21 de ani, Securitatea continuă să-şi arunce umbrele asupra societăţii, a unor structuri de putere, a unor destine.

Dospite la foc mic, dosarele poliţiei politice erup din când în când, otrăvind atmosfera cu nori de cenuşă şi cu miros de sulf.

Subiectul este sensibil, pentru că baleiază între două extreme. Pe de o parte, pedepsirea - măcar simbolică - a celor care au sprijinit teroarea comunistă. Pe de altă parte, riscul de a aluneca spre o vânătoare de vrăjitoare. Nu există şubler care să indice cu precizie: ăsta a fost un ticălos, iar ăsta un prizonier al sistemului.

Pentru a nu adăuga, în vremuri democratice, alte nedreptăţi la cele furnizate de dictatură, vom defini vinovăţia colaborării cu poliţia politică a lui Ceauşescu sau a lui Dej. Să ne înţelegem: nu toată Securitatea trebuie incriminată, de la A la Z. În cadrul ei existau direcţii care operau similar serviciilor secrete ale oricărui alt stat. De exemplu, contraspionajul, antiterorismul (USLA) şi reţelele de agenţi acoperiţi în structurile externe (ambasade, reprezentanţe economice sau turistice etc.). Acestea urmăreau în primul rând interesele statului român, şi mai puţin pe cele ale castei conducătoare. Nu întâmplător, au fost şi cele mai vânate direcţii ale Securităţii - mai ales de către agentura sovietică - în decembrie '89. De aceea, e nevoie de multă reţinere în a-i incrimina pe angajaţii sau pe colaboratorii acestor structuri.

Cu totul altfel stau lucrurile în privinţa altor direcţii, în primul rând a Direcţiei I, cea care se ocupa cu „securitatea internă". Aici opera, în toată splendoarea ei, poliţia politică a lui Ceauşescu. De regulă, victimele Direcţiei I erau cetăţeni români care, într-un fel sau altul, cârteau împotriva regimului dictatorial. De aceea, turnătorii din această zonă au conştiinţa grav încărcată.

Dar şi aici trebuie făcute unele distincţii. Există două categorii de informatori faţă de care ar trebui să avem înţelegere maximă: foştii deţinuţi politici şi turnătorii pasivi. Cei dintâi au cedat sub tortură, iar acest lucru nu le poate fi imputat de cineva care n-a trecut prin asemenea experienţe terifiante. Turnătorii pasivi sunt cei care, într-un anumit context (natura serviciului, şantaj, deplasări în străinătate etc.), au semnat un angajament cu Securitatea, dar toate informările lor au fost absolut formale, benigne, fără a face rău cuiva.

Singurul lucru imputabil, în cazul acestor oameni, este că timp de 21 de ani nu au găsit de cuviinţă să explice, din proprie iniţiativă, cum au interferat cu Securitatea. În 1990, Alexandru Paleologu a mărturisit şi a fost iertat, ba chiar a devenit „ambasadorul golanilor" din Piaţa Universităţii. Alţii „şi-au amintit" doar când au fost demascaţi; uneori, nici atunci.

Fac un apel către cei care se simt cu musca pe căciulă: veniţi şi mărturisiţi! Şocul va fi mai mic, iar societatea mai înţelegătoare. Renunţând la tăinuire, veţi scăpa de stresul care vă macină de atâta amar de vreme. În plus, ne veţi ajuta să înţelegem cum funcţiona balaurul şi care erau capetele acestuia. Dar dacă veţi continua să vă ascundeţi, nimeni nu vă va ierta!

Dacă nu vorbiţi acum, să tăceţi în ziua când veţi fi descoperiţi!