Vorbe şi fapte, ca la noi,... la nimeni! (II)

Acolo unde cuvintele, numite şi „vorbe”, ajung să fie doar vorbărie, vorbe în vânt, sau minciună sfruntată, şi faptele vor avea aceeaşi soartă, adică să se abată de la destinaţia lor, să fie „acte ratate”, cum le numesc psihologii. Componenta esenţială a unei acţiuni este scopul.

Dar, nu oricare scop, ci numai acela care reprezintă o valoare, deci nu o pseudo-valoare, sau chiar o anti-valoare. Cheia prin care putem înţelege natura axiologică a unei fapte este interesul, încât şi în popor avem zicătoarea „Interesul poartă fesul”. Numai că interesele sunt şi ele foarte variate, iar aici este clasică distincţia dintre interesele individuale (I), interesele particulare (P) şi interesele generale (G), ajungându-se astfel la matricea simbolică G-P-I. Interesele generale mai sunt numite şi „interese naţionale”. În toate „Proiectele de ţară”, fără excepţie, expresia „interes naţional”este pusă la loc de cinste, inclusiv prin frecvenţa ei. Numai că, dacă apare o problemă gravă, întrebarea „Care este aici interesul naţional!?” este una acut controversată. Dacă le cercetăm cu atenţie, putem observa că răspunsurile, deci şi soluţiile date, sunt corelate cu interesele particulare (de partid sau chiar de „partidă”), şi chiar cu interesele personale, ca în cazurile lui Dinu Patriciu sau Sorin Ovidiu Vântu, ca şi al altor „băieţi deştepţi”., respectiv "fetiţe isteţe"

De la înfiinţarea sa, PUNR , alcătuit şi el din „refugiaţi”, adică din emigranţi şi imigranţi, se laudă în gura mare că este un partid al interesului naţional. Generalul cu patru stele, Gabriel Oprea, ca un bun strateg, care optează pentru pace inclusiv în timpuri de pace, găseşte soluţia de „a împăca” ceea ce nu mai este de împăcat, adică cele două palate, ca să vorbim şi noi în limbaj instituţional. Este ca şi cum ai încerca să împaci capra cu varza, ceea ce poetul Mircea Dinescu chiar reuşeşte, dar numai la TV. Cu ocazia „Moţiunii de cenzură”, generalul şi partidul său vor trebui să opteze, ocazie cu care vom afla care este interesul naţional al UNPR, dincolo de versul „Pe al nostru steag e scris unire”, devenit imnul naţional al Albaniei. Fie spus în trecere că de albanezi ne leagă  cuvintele comune „brânză”, „varză”, „viezure” şi „mazăre”, dar ei ne ajută şi în ierarhiile făcute la nivel european, venind în multe situaţii după noi, adică în urma noastră.

Pe vremea comuniştilor, vorbind despre situaţii similare, un profesor clujean a propus să se introducă în „Dicţionar” cuvântul „caprovarzism”. Caprovarzismul este o strategie practică, nu una teoretică, deci ea vizează faptele, inclusiv „faptele de vorbire”, cum le numesc lingviştii pragmatici. Şi în sfera vastă a faptelor, putem distinge mai multe situaţii tipice, mai multe ipostaze ale „caprovarzismului”, ipostaze în care, atât capra, cât şi varza, îşi schimbă înfăţişarea şi înţelesul.

La început stau faptele amânate. Gânditorul român Mihai Ralea afirma că „amânarea” este un fenomen specific uman. Spre deosebire de animale, care trăiesc într-un prezent continuu, omul are amintirea trecutului, ca şi perspectiva viitorului, asociat cu scopurile. Dar, scopurile există ca să fie realizate, nu ca să fie continuu amânate. Actualii guvernanţi se laudă „pe toate gardurile”, adică inclusiv în afişele publicitare, că au realizat aproape integral marile obiective din „Proiectul de ţară” cu care au ajuns la putere. Suntem asiguraţi că ele vor fi realizate nu doar integral, ci chiar „cu vârf şi îndesat”, dacă Victor Ponta va rămâne premier până la viitoarele alegeri, când îşi va prezenta şi „demisia de onoare”, dându-i astfel satisfacţie lui Klaus Iohannis. Dacă luăm în primire expresia „aproape integral”, putem constata că vorba „aproape” este foarte aproape de noi, pe când „integral” este foarte departe, mult dincolo de orizontul perceptiv al oamenilor. Această primă categorie de fapte exista şi pe vremea comuniştilor, iar Bulă a definit-o exemplar: „Ce poţi face azi, lasă pentru mâine, pentru că poimâne nu va mai trebui să faci”. Ceea ce îmi aminteşte de definiţia pe care un copil inteligent a dat-o lui Azi: „Azi este poimânele lui alaltăieri”. Şi să mai zică cineva că omul nu este fiinţa care iese din prezentul continuu, la care sunt limitate şi în care vieţuiesc doar animalele.

După faptele amânate, vin faptele făcute pe jumătate, adică faptele neisprăvite.Privitor la autorii acestor fapte, şi avem sintagma „un om de ispravă”, opusă sintegmei „omul „neisprăvit”, sau „neisprăvitul”, pur şi simplu. Ca factori, intră aici în joc neseriozitatea şi superficialitatea. Este cunoscută exclamaţia  unui politician francez, care, după câţiva ani de experienţă în sudul Romniei, a spus „Ce vreţi, domnilor, suntem la porţile orientului, unde totul este mai puţin important!”. Lucrurile nu sunt făcute temeinic, sau „pas cu pas”, ci în graba mare, deşi tot românul ştie că „Graba strică treaba”. Aşa se ajunge la nevoia de a repara lucrurile rău făcute, respectiv stricate. Dar, aceasta poate fi şi o politică, abil calculată, pentru a menţine constant un „front de lucru”, fără de care profitul îşi pierde izvoarele. Numai aşa se poate ajunge şi la fantastica zicătoare „Na-ţi-o frântă, că ţi-am dres-o!”, despre care nu ştiu dacă o au şi alţii, dat fiind acel „Ca la noi, la nimeni!”, care, repetăm, nu este o problemă de exclusivitate, ci una de grad şi de frecvenţă.

Civilizaţia unei ţări poate fi analizată, inclusiv măsurată, având în vedere trei elemente ale ei, Casa, Drumul şi Instrumentele. Dacă este vorba de Casă, putem constata decalajul dintre vilele puţine, dar devenite palate, şi cocioabele din marginea oraşelor (mahalale) sau de la ţară. La rândul lor, Drumurile sunt într-o continuă reparaţie (multe dintre ele) şi nu asigură încă  visata unitate circulantă a statului român. Sunt zone în care am rămas la arghezianul „Prin râpi şi gropi adânci / Suite de bătrânii tăi pe brânci ...”. Dacă este vorba de Instrumente, putem vedea la ţară pământul arat cu plugul, tras de un singur animal, fie el cal, vacă sau bou. În aceste condiţii, visata Excelenţă este pusă la grea încercare.

În clasificarea schiţată, a treia şi cea mai importantă subgrupă de fapte îndoielnice de tip caprovarzist, este aceea a „cinstitelor matrapazlâcuri”, făcute de „băieţii deştepţi” şi "fetiţele isteţe" Dar, ea merită o analiză aparte, pe care o vom face în curând.

PS  Analizele noastră critice nu se referă la poporul român în esenţa sau în întregul lui. Analiza vizează defectele sau metehnele, care aparţin unor grupuri  sau subgrupuri, respectiv unor cetăţeni din aceste colectivităţi şi colective, fie ei „simplii cetăţeni” (mai rar), sau „cetăţeni de onoare” (mai des), unde cuvântul „onoare” este doar o simplă vorbă în vânt.