Vorbe şi fapte, ca la noi,... la nimeni (I)

0
0
Publicat:
Ultima actualizare:

Plecând de la balada „Mioriţa”, Vasile Alecsandri s-a găsit îndrituit să afirme că „Românul s-a născut poet”. Putem regreta că poetul din Mirceşti, care a descoperit „Mioriţa”, nu a găsit motive suficiente pentru a putea afirma că „Românul s-a născut matematician, sau fizician”. Oricum am defini poezia, ea nu este o imitaţie adevărată.

Chiar dacă pleacă de la ceva precis localizat în spaţiu şi în timp, cum ar fi casa copilăriei sau chipul primei iubite, poezia transfigurează acel ceva, modificând unghiurile, adică perspectiva, şi înlocuind sensurile proprii ale cuvintelor cu sensurile lor figurate, metaforice. Pornind de la această perspectivă largă, Platon însuşi ajunge la concluzia că poezia este o minciună şi a propus scoaterea ei şi a poeţilor din cetate, din statul ideal visat de el. Ceea ce în comunicare se numeşte minciună, pe planul atitudinii devine viclenie, iar pe planul faptelor devine hoţie. Încât, dacă plecăm de la acest înţeles al cuvântului „poezie”, şi îl aplicăm la enunţul lui Alecsandri, rezultă că „Românul s-a născut un mincinos şi un hoţ”, viclenia făcând tranziţia dintre vorbe şi fapte. Iar această concluzie nici nu este o pură fantezie deductivă, a noastră. Istoricii austrieci (mai ales, Röesler),  cu care s-au războit corifeii „Şcolii Ardelene”, afirmau despre români că sunt hoţi. Ei aduceau aici, ca argument „ştiinţific”, afirmaţia  fantezistă, potrivit căreia, după cucerirea Daciei, pentru a popula spaţiul rămas fără destui bărbaţi, romanii i-au adus aici pe toţi hoţii din capitala imperiului, adică din Roma. Numai că aici poate fi invocat un argument mai tare, chiar dacă el pleacă de la cuvinte. În toate limbile Pământului, ca şi în „Dicţionarele” lor, dacă le-au elaborat, cele două cuvinte, adică „mincinos” şi „hoţ”, sunt prezente, sunt chiar co-prezente. Ceea ce înseamnă că acel „Ca la noi, la nimeni”, din titlu, se referă la gradul şi frecvenţa celor două vicii universal-umane, adică minciuna şi hoţia. Delimităm desigur, prin bunul-simţ , între minciună şi poezie, dar între ele, sau dincolo de ele, apar tot felul de specii intermediare, una mai dubioasă ca alta.

Putem distinge aici mai multe subclase, între care prima pare a fi vorbăria În pofida zicătorii „Vorbă multă,  sărăcia omului”, avem aici chiar o bogăţie semnificativă de sinonime, cum ar fi „vorbăria”, „limbuţia”, „flecăreala”, „sporovăiala”, „ciorovăiala”, „gargariseala” etc Mai ales la TV-urile private, cu ocazia dezbaterilor, a „spectacolelor de vorbire”, vocile participanţilor se lungesc şi se prelungesc, îşi amplifică decibelii şi se intersectează, încât spectacolul devine o confuzie sonoră generală din care nimeni nu mai pricepe nimic, nici participanţii, nici noi, spectatorii-auditori. Cât priveşte TVR, acesta pare pus mai departe „pe o linie dreaptă”, de la care se abate uneori doar Cornel Nistorescu, aflat într-o veşnică nemulţumire cu tot, cu toţi şi cu toate. Şi celelalte TV-uri private sunt înscrise pe diverse „linii”, dar curbate spre stânga sau spre dreapta, şi mai ales intersectate variabil, după împrejurări., adică după cum bat vânturile istoriei, fie ele locale sau globale. Vorba cronicarului „Că nu vremile sunt sub oameni, ci bieţii oameni, sub vremi” Într-o posibilă sociologie lingvistică, s-ar putea măsura masa verbală, adică numărul de cuvinte folosite de către fiecare vorbitor, când  ţine un discurs, sau participă la o dezbatere. S-ar putea constata perenul decalaj între forma excesivă a expresiei lingvistice şi sărăcia conţinutului de idei, care este unul de idei fixe, respectiv de „fixaţii” În acest bombasticism măreţ, sunt la ele acasă pleonasmul, la nivel lingvistic, tautologia, la nivel logic, şi redundanţa, la nivel informaţonal.

O a doua subclasă este aceea a vorbelor în vânt. Aici, intrăm în sfera largă a  promisiunilor deşarte, sferă în faţa căreia trebuie să „părăsim orice speranţă”, cum ar zice Dante Aligheri. Este sfera bunelor intenţii, cu care, după cum se ştie, este pavat şi drumul spre Iad. Şi aici avem tot tacâmul, de la simpla promisiune de a-ţi ajuta vecinul (dar, cu gândul tăcut „Să moară capra vecinului!”), prin promisiunea votului plătit cu anticipaţie, dar neonorat, sau schimbat în secret la urnă,  până la marile, la grandioasele „Proiecte de ţară”.Acestea, toate, fără excepţie, ne promit „sarea cu marea”, dar ele intră în două categorii. Sau nu au nici un fel de orizont, ca şi cum poporul român ar fi unul „mic şi atârnat”, cum ar spune Topârceanu, sau ele au un orizont „măreţ”, însă unul atât de vast, dar şi de vag,  încât se converteşte rapid (după alegeri) într-o veritabilă „fata morgana” Premierul Victor Ponta ne asigură că este nevoie de încă „niţică” vreme şi de „puţintică răbdare”, pentru ca fabulosul „Proiect de ţară”, conceput cu confratele Crin Antonescu, să fie dus la bun sfârşit. Iar confratele Liviu Dragnea –o altă variantă a lui Cain şi Abel-îi ţine hangul şi îi cântă în struna aproape ruptă, oricum una rău scârţiitoare.

A treia subclasă este aceea a minciunii calificate., numită adesea şi „minciună sfruntată” Episcopul Taleyrand, ministru de Externe al lui Napoleon, spunea că  „Dumnezeu i-a dat omului cuvintele, pentru ca acesta să îşi poată ascunde gândurile” Dacă ar fi vorba numai de gânduri ascunse, încă nu ar fi o nenorocire prea mare, numai că este vorba de faptele ascunse, iar acestea sunt ascunse pentru că sunt indezirabile, pentru că încalcă legile , tocmai de aceea ele fiind numite „fărădelegi” Rămâi de-a dreptul uimit, dacă nu uluit, cu câtă „sinceritate” şi „pathos” vorbesc toţi inculpaţii, dar chiar şi cei condamnaţi, despre „nevinovăţia” lor, încât toţi  par „curaţi ca lacrima” Felul în care faimosul, omniprezentul avocat Lucian Bolcaş îl apără pe Liviu Dragnea, într-o intervenţie la „Antena 3”, atinge limita grotescului.Avocatul pune accentul exclusiv pe dreptul inalienabil al cetăţenilor la vot, drept pe care nu îl contestă nimeni, ignorând complet tehnicile subtile prin care actualul preşedinte interimar al PSD i-a manipulat pe cetăţeni, acuzaţia DNA vizând „frauda electorală”, nu altceva.

Încă de la începutul colaborării la „Adevărul ro.”, am analizat viclenia, ca practică pre şi post-decembristă. Am făcut distincţia între pretextul unei fapte, care este dezirabil, chiar frumos în generozitatea lui, şi mobilul aceleeaşi fapte, care este mascat tocmai pentru că este dubios, indezirabil. Or, inculpaţii şi condamnaţii, ca şi avocaţii lor, ne vorbesc doar depre pretextele frumoase, nu şi despre mobilurile dubioase, sau chiar scandaloase,.ale faptelor lor. Este ultima lor încercare de a ne trage pe sfoară, de a masca mizeria faptelor prin frumuseţea cuvintelor. Acum, după vorbe, vin faptele, deci după minciună urmează hoţia, în următoarea secvenţă.

PS Pe vremea lui Confucius, în China de atunci, corupţia a ajuns la un nivel care l-a pus pe gânduri chiar şi pe Împărat. Acesta l-a chemat pe înţelept la el şi l-a întrebat „Ce-ar fi de făcut?” Confucius i-a dat un răspuns simplu, dar adânc: „Împărate, fă cumva ca  cinstea să devină profitabilă!” Împăratul a înţeles şi l-a ascultat, astfel încât a început curăţirea imperiului de corupţie. Noul nostru „Cod Penal” pare să fie inspirat de Confucius, atunci când a introdus instituţia numită a „denunţării” Ţi se iartă o parte din păcatele tale, dacă tu dezvălui cinstit păcatele celuilalt sau ale celorlalţi., dar eşti doar un denunţător, nu un „delator”, cum ar zice Traian Băsescu, îngrijorat de soarta Elenei Udrea. Pe această cale, corelată cu altele , grupurile infracţionale, construite ierarhic, adică „treaptă cu treaptă”, pot fi deconspirate şi destrămate, tot într-o modalitate graduală, adică „pas cu pas”

Opinii


Ultimele știri
Cele mai citite