Vitrina cu istorie

"Mai sunt locuri in galeria pentru public? Perfect." Gardianul de la intrare ne face semn sa-i dam pasapoartele, isi noteaza datele intr-un registru si ne intinde niste bilete colorate care seamana cu

"Mai sunt locuri in galeria pentru public? Perfect." Gardianul de la intrare ne face semn sa-i dam pasapoartele, isi noteaza datele intr-un registru si ne intinde niste bilete colorate care seamana cu biletele de cinema. "Vizitator" - citesc pe al meu. "Va rog sa lasati aici telefoanele mobile, reportofoanele, camerele video si aparatele de fotografiat". Trecem de un filtru, apoi de inca unul, urcam pe niste scari inguste, deloc impozante si ajungem in sala de judecata. "Galeria pentru public" e aproape plina. Costume sobre, pulovere colorate, tricouri cenusii. Toata lumea asculta cu atentie. Unii iau notite. Nu reusesc sa scap de senzatia ca asist la un spectacol de teatru. In fata, la cativa metri, despartiti de noi printr-un geam, sunt actorii. Pe unii ii recunosc de la televizor. Cei trei judecatori, cu robele lor colorate; in stanga lor, procurorii, in robe negre. In fata lor, chelia unui omulet negricios din boxa martorilor. In stanga, pe banca acuzatilor, cel mai mediatizat ex-presedinte al tuturor timpurilor. Slobodan Milosevici se foieste pe scaun, cautandu-si o pozitie mai comoda. Isi intinde discret picioarele pe sub masa, ca pentru a se dezmorti. Se uita la martorul acuzarii, un fost lider comunist kosovar, ca la un gandac. Nici un muschi nu i se misca pe chipul impietrit in obisnuita sa aroganta. Din cand in cand, isi noteaza ceva. Alteori, cand martorul devine mai patetic, priveste catre noi ridicand grotesc dintr-o spranceana, intr-o grimasa exagerata de dispret fata de omuletul cel negricios. Nu ascult ce se spune. Sunt fascinata de jocul lui Milosevici. Pare un actor nu prea experimentat, dureros de constient de publicul din sala, atat de concentrat sa faca o impresie buna, incat uita de partenerii sai de scena. Ca si mine, oamenii din jurul meu privesc tinta catre acuzat, desi acesta nu urmeaza sa ia cuvantul in sedinta de azi. Unii sunt foarte concentrati, calmi, iau notite cu detasare, ca la un curs de drept international. Altii isi rontaie unghiile, se foiesc pe scaune, il privesc cu incrancenare, ca hipnotizati. O fata din stanga mea are lacrimi in ochi. Isi tine dintii inclestati, iar chipul ei are o expresie aproape fanatica. Imi imaginez ca e ziarista bosniaca sau albaneza. In vitrina uriasa din fata noastra pare ca nu se intampla nimic, si totusi tensiunea este atat de mare, incat fiecare dintre noi o simte aproape fizic. Imi dau seama ca aici nu se poate vorbi despre "justitia invingatorilor". Omul din fata noastra n-are nimic dintr-un invins, constrans sa dea socoteala pentru faptele lui. Ciudat, Milosevici are aerul ca a venit la Haga de bunavoie pentru o lupta pe care are de gand sa o castige. Emana o nesfarsita siguranta de sine. Brusc, spectacolul devine greu de suportat. Noroc ca actul de azi tocmai s-a incheiat. Curtea se retrage, Milosevici se ridica alene, isi strange hartiile, ne arunca o privire (se putea altfel?) si iese din sala, incadrat de gardienii care par de prisos. Vitrina se goleste brusc de orice semnificatie. Acum e o sala de tribunal ca oricare alta. Cam mica.