Căci acest virus, deşi în sine mediocru, are această însuşire, urâtă de capetele încoronate: nu ţine cont de statut şi de avut, nu se opreşte în pragul palatelor, traversează toate graniţele – geografice, politice şi sociale. 

Aşa se explică, măcar în parte, isteria legată de virusul-coroană. Isteria a plecat de sus în jos, nu de jos în sus, nu este una colectivă, este o isterie elitistă. Pentru că morţile a milioane de oameni nu interesează de fapt pe nimeni din sfera înaltă a politicii, nici un politician nu face atâta caz de morţile „câinilor”. Ideea e că nu mai avem o simplă „gripă prostească”, nu mai e vorba doar o boală a populaţiunii de care crapă zeci, sute de mii, milioane de oameni anual (cancere, diabete, malnutriţie, subnutriţie), ci este, ca ciuma, o boală transcategorială – are prostul obicei de a nu ţine cont de clase şi straturi sociale, trece prin pereţii palatelor, prin porţile ermetice ale castelelor, nu este oprită în loc nici de hlamidă, nici de mitră. Secole în urmă, acelaşi lucru s-a întâmplat cu ciuma – şi nu ar trebui să ignorăm locul social al Ciumei în istoria evoluţiei umanităţii, ba dimpotrivă, ar trebui să-i înălţăm o statuie în mijlocul Sălii Drepturilor Omului. Populaţiunea îi datorează ciumei mai mult decât întregii cohorte de iluminişti. Pentru că numai când mai marii lumii au înţeles că nu se pot apăra de ciumă de unii singuri, abia atunci au luat în serios emanciparea păturilor de jos, a „mizerabililor”, ridicarea nivelului de trai, de educaţie, de „accesibilizare” a igienei.

Nu cred că virusul-coroană va juca acelaşi rol social pe care l-a jucat ciuma. Dar ca şi ciuma, el produce în primă fază acelaşi gen de reacţii – nervoase, iritate, ţâfnoase ale „autorităţilor”, dornice să stopeze propagarea virusului prin izolare („izoletă”, „carantină”, „autoizolare”, „închiderea oraşelor”, „închiderea şcolilor” – se şuiră de pretutindeni zilele acestea). Aşa gândeau mai marii secolelor trecute: că se pot izola de populaţiunea mizerabilă şi purtătoare de microbi. Aşa se gândeşte şi astăzi. Frustrarea – în cazul ciumei sau al virusului-coroană – este maximă: cu toate precauţiile luate, cu toată educaţia aleasă, cu toţi pereţii capitonaţi, moartea se strecoară, ca un duh nevăzut, trece prin granit şi prin marmură, îi corupe pe cei mai fideli gardieni. Asta e diferenţa dintre ea şi celelalte boli „banale” – de care mor milioane de oameni banali. O boală banală nu se transmite la oamenii excepţionali sau, dacă se transmite, excepţionalii au resurse suficiente să o trateze rapid şi corespunzător. Dar chiar şi în caz de boli grave, excepţionalii pot apela la tratamente scumpe, la ultimele cuceriri ale ştiinţei medicale, spre deosebire de omul banal, nevoit să aştepte – uneori până la moarte – încheierea vreunei colecte pentru a beneficia de servicii medicale mai complexe ce i-ar putea salva viaţa. Ei bine, iată, virusul coroanei este al dracului de impertinent, nu rămâne doar în zona „mizerabililor”. Ideologia care subîntinde propaganda din jurul virusului de azi este evidentă. Repetarea obsesivă a mesajului privitor la igienă – traduce de fapt ceea ce cred „vârfurile” despre nenorocita boleşniţă: originea ei este plebea infectă, nespălaţii, jegoşii, mâncătorii de mamifere-zburătoare. „Spălaţi-vă, jegoşilor!” – strigă autoritatea. Şi staţi departe de noi! 

Aşa credeau, în alte epoci, şi nobilii spăimântaţi de ciumă. Credeau că ciuma e boala sărăcimii, a mizerabililor, a „murdăriei”. Ceea ce şi era adevărat. Dar nu despre apa sau aerul murdar era vorba, ci despre o murdărie comună, de la sine înţeleasă, atât de obişnuită, încât nici nu mai era percepută ca murdărie, era o murdărie acceptată socială – atât de sărăcime cât şi de nobilime, o murdărie care părea să facă parte din însăşi definiţia oricărei aşezări omeneşti: puricii-şi-şobolanii. O murdărie transcategorială – la care nimeni nu s-a gândit, amar de vreme, că poate fi cauza ciumei. 

Poate că nu ar fi trebuit să treacă sute de ani şi să moară milioane de oameni ca să înţeleagă conjuncţia fatală dintre purici şi şobolani dacă mai marilor şi prea-înalţilor lumii de atunci le-ar fi fost evidentă o murdărie fundamentală, pe care o împărtăşesc cu cel mai din urmă lipit pământului: murdăria de a fi om.

O evidenţă rămasă şi azi izolată, în carantină, accesibilă, uneori, ca o amară consolare, numai celor de jos.