Violenţa domestică: „Cele mai multe crime au loc când femeia se decide să fugă de agresor”

"Tu, ca victimă, pleci în miez de noapte, uneori dezbrăcată, în picioarele goale, cu copil, fără copil, ajungi la un centru public şi ai nevoie de dosar cu şină": Andreea Bragă în dialog cu DW despre violenţa domestică.

Andreea Bragă are 35 de ani, este feministă, membră a Centrului FILIA, organizaţie neguvernamentală feministă axată pe cercetare, advocacy, activism şi lucrul în comunităţi, deţine un doctorat în ştiinţe politice la Şcoala Naţională de Studii Politice şi Administrative (SNSPA) din Bucureşti şi este interesată de prevenirea şi combaterea tuturor formelor de violenţă împotriva femeilor şi fetelor, precum şi de promovarea unei abordări feministe incluzive care să ţină cont de intersele diverse ale femeilor.

DW: Statisticile actuale ale Naţiunilor Unite arată că, la nivel global, una din trei femei este agresată fizic. Cum stabiliţi cifrele în România?

Andreea Bragă: Suntem şi noi in statisticile globale si europene. În Uniunea Europeană  când vorbim de România, una din patru femei a fost agresată fizic sau sexual de un partener sau de un fost partener. Acestea sunt datele din 2016 şi e ultima statistică reprezentativă. În România, ne lipseşte un barometru de gen, specific pe violenţă împotriva femeilor, ultimul a fost făcut in 2003. Deocamdată ne raportăm la aceeaşi statistică din care înţelegem că una din trei femei se va confrunta cu o formă de violenţă de-a lungul vieţii. Ne ghidăm, însă, după datele poliţiei, dar care ne arată doar o parte din fenomen, fiindcă e vorba de cazurile raportate, de cele care ajung la poliţie. Multe dintre cazuri, inclusiv cele grave, nu ajung însă la polţie. 

Putem spune că este foarte des întâlnită violenta împotriva femeilor, pentru că fiecare dintre noi cunoaştem pe cineva care a fost victima violenţei. Că vorbim de persoana noastră, că am fost martori în copilărie la violenţă, că trăim într-o relaţie violentă, sau că ştim că mama noastră, o prietenă, o colegă, mătuşă, o vecină, cineva trece sau a trecut printr-o formă de violenţă acum sau a trecut de-a lungul vieţii. Este extrem de extinsă această problemă şi, din păcate, nu e tratată cu seriozitate de către statul român şi de societate în general. Cu siguranţă am avansat mult faţă de acum 10 ani, dar suntem departe de o lume care să ofere imediat siguranţă învingătoarelor violenţei. 

Când ziceţi că România a avansat, vă referiţi la faptul că acum ies mai multe cazuri la iveală sau că aceste cazuri ar fi mai puţine?

Aici este dificil de spus concret pentru că creşterea raportării cazurilor la poliţie ne arată de fapt că ies mai multe cazuri la lumină. Pot spune că în mare parte femeile prind curaj şi merg la poliţie. Vorbesc de femei, pentru că în majoritatea cazurilor, 90% din cazuri când vorbim de victime ale violenţei familiale, acestea sunt femei. În majoritatea cazurilor de violenţă domestică, peste 90% dintre agresori sunt bărbaţi adulţi. Asta nu înseamnă ca bărbaţii nu pot fi victimele violenţei. În acelaşi timp, copiii sunt reprezentaţi egal în ceea ce priveşte violenţa fizică. În ceea ce priveşte violenţa sexuală, în cazul minorilor, majoritatea victimelor sunt fete. Ultimele date ale poliţiei, cele raportate, ne spun că în medie se înregistrează cel puţin un caz pe săptămână în care o minoră a fost agresată sexual, violată sau a fost victima unei infracţiuni de act sexual cu un minor de către un membru al familiei în ultimul an.

Ce poate face statul pentru a opri acest fenomen? Care ar fi exemplul pe care l-aţi recomanda guvernului de urmat din alte ţări?

Sunt multe lucruri pe care ar putea să le facă statul. Pe de-o parte, spuneam că am avansat din punct de vedere al legislaţiei. În sensul în care România a ratificat şi armonizat Convenţia de la Istanbul. Avem un ordin de protecţie, avem un ordin de protecţie provizoriu care poate fi emis imediat de poliţie. Avem obligaţia autorităţilor locale de a bugeta servicii adevărate pentru victime şi agresor la nivel local, la nivel naţional, astfel încât să fie accesibil pentru cât mai multe victime. Din punct de vedere al legislaţiei stăm bine, însă legislaţia nu este întotdeauna implementată aşa cum ar trebui, nu există sancţiuni pentru autorităţile locale care nu bugetează corespunzător servicii pentru victime. Sunt autorităţi care susţin că nu au victime, şi atunci nu au de ce să asigure un adăpost pentru victimele violenţelor. 

Există un mecanism de monitorizare a punerii în aplicare a acestei legislaţii? 

Nu există. Există eforturile organizaţiilor neguvernamentale care monitorizează în măsura în care au resurse, materiale şi umane, sau prin interacţiunea directă la nivel local cu serviciile de asistenţă socială pentru a afla amănunte despre bugete, câte adăposturi există, câte există numai pe hârtie, câte locuri sunt în aceste adăposturi, câte persoane au beneficiat. În general, acesta este un efort singular al organizaţiilor neguvernamentale şi nu poate fi susţinut continuu astfel încât să existe o comparaţie anuală sau o monitorizare anuală a acestor servicii. 

Deci statul are nişte legi pe care guvernul cu instituţiile lui descentralizate trebuie să le aplice, dar nimeni din interiorul statului nu le verifică.

Cel puţin avem Agenţia Naţională pentru Egalitate de Şanse, care are un rol de monitorizare cu privire la servicii, oferă şi un telefon gratuit, unde pot suna victimele să solicite ajutor, dar cred că este nevoie de mai mult. Mai există un grup de lucru la Parlament, iniţiat de deputata Rozália Biró de la UDMR. Este un grup de lucru cu reprezentanţi din mai multe partide interesaţi de felul în care este implementată Convenţia de la Istanbul în România. Acest grup de lucru a avut iniţiativa de a monitoriza inclusiv felul în care au fost bugetate serviciile la nivel local, pentru că au dreptul de a vedea cum este implementată legislaţia. Pot exista diferiţi aliaţi în diferite locuri care pot monitoriza, dar nu există o monitorizare anuală şi structurată aşa cum ar fi ideal să existe. 

CEDO a condamnat România după ce autorităţile nu au răspuns sesizării unei femei care s-a plâns de violenţă în familie şi de cyberviolence. E recurentă această situaţie? 

Avem mai multe probleme cu condamnări la CEDO. Pe de-o parte, cum au răspuns la cazuri de violenţă pentru femei cu dizabilităţi şi sunt condamnări la CEDO pentru felul în care instanţele din România au încadrat fapte de agresiuni sexuale cu minore. Avem şi un raport al inspecţiei judiciare lansat anul acesta, care ne arată de fapt că există o problema de practică la nivelul instanţelor din România şi la nivelul parchetelor care încadrează infracţiunile sexuale, multe dintre infracţiunile sexuale cu minori, ca acte sexuale consimţite atunci când vorbim de fete de 10 -11 ani, când de fapt sunt violuri. Sunt considerate acte consimţite cu agresori bărbaţi de 40-50 de ani, justificând această încadrare prin faptul că minorele ar fi provocat prin felul în care erau îmbrăcate, prin faptul că nu s-au plâns părinţilor imediat că au fost agresate, prin faptul inclusiv că au spus că îl iubesc pe agresorul adult. Am observat că sunt o mulţime de cazuri, nu a fost ceva singular, nu au fost doar aceste trei cazuri care au ajuns la CEDO.

Există o explicaţie a felului în care procurorii sau magistraţii în general iau decizii în astfel de cazuri sensibile? 

Magistraţii sunt şi ei produsul aceleiaşi societăţi patriarhale, care practic vin cu bagajul lor de stereotipuri despre victime şi agresori, despre faptul că fetiţele sunt sexualizate de la vârste foarte fragede, de la 12- 13 ani, că ele încep să „şi-o caute”, adică prin felul în care se comportă. Sunt nişte prejudecăţi pe care le avem noi ca societate. În România, 55% dintre români consideră că violul este justificat în anumite circumstanţe, de exemplu dacă victima a fost îmbrăcată într-un fel, dacă a acceptat să însoţească agresorul acasă, dacă a consumat băuturi alcoolice sau droguri. Unu din doi români trăiesc cu astfel de prejudecăţi, deci probabil şi în rândul procurorilor şi judecătorilor există aceste prejudecăţi. În afară de aceste aspecte, este şi o problemă de interpretare a Codului Penal, în sensul în care nu există o definiţie clară a limitei de vârstă pentru consimţământ valid în cazul relaţiilor sexuale. Din acest motiv e nevoie să solicite expertiză medico-legală cu privire la stabilirea discernământului minorilor inclusiv sub 14 ani de către experţi de medicină legală sau de către psihiatrii, depinde de situaţie. În acest moment există un proiect de lege înregistrat la Senat, care doreşte să stabilească o limită minimă sub care să nu mai putem vorbi despre consimţământ in cazul minorilor. Se pliază pe recomandarea Consiliului Superior al Magistraturii şi este vorba de 14 ani. Noi am solicitat să fie vorba de 16 ani, vârsta sub care nu mai putem vorbi de consimţământ valid atunci când avem de-a face cu o relaţie sexuală cu un adult. Sunt multe organizaţii din Societatea Civilă care susţin această limită de vârstă. Sunt multe alte ţări din Uniunea Europeană care au această limită de vârstă şi inclusiv catedra de psihologie de la UBB recomandă această limită de vârsta de 16 ani. Aceasta ar fi doar o clarificare legislativă necesară pentru ca procurorii sau judecătorii să încadreze fapta corect, fiind cumva constrânşi de nişte reguli ale codului penal si codului de procedură penală.

Care e cazul care v-a mişcat cel mai mult în experienţa dumneavoastră legată de violenţa împotriva femeilor?

Nu cred că este unul singur. Sunt multe. La FILIA noi nu lucrăm direct cu victime şi asta ne face, sincer, munca puţin mai uşoară, în sensul în care nu avem încărcătura emoţională pe care o au colegele noastre din servicii, dar şi noi ne întâlnim pe teren cu multe cazuri. În comunităţile în care lucrăm, cu multe cazuri de violenţă sau femei care ne povestesc acte de violenţă şi sunt multe poveşti care ne şochează sau care ne fac să ne fie foarte greu să continuăm. Îmi vine în minte povestea unei prietene din copilărie pe care am întâlnit-o după mulţi ani de zile în satul bunicilor mei şi care are un soţ care este agresiv cu ea de mulţi ani. Încă de la început, imediat după ce s-au căsătorit, la o vârstă extrem de fragedă, plecaţi în Spania, o punea să-i ţină oglinda când se bărbiereşte şi pentru că a mişcat-o, omul s-a enervat atât de tare încât a lovit-o cu ceva tare peste faţă, peste cap, i-a spart arcada şi în timp ce îi picura sânge trebuia în continuare să îi ţină oglinda nemişcată ca să nu o lovească iar. Cel puţin pe mine mă blochează teroarea asta.

Este vorba despre o teroare psihică? De ce victimele de acest fel nu se pot desprinde?

Da, pe mine mă şochează lipsa de umanitate la care ajung agresorii atunci când îşi terorizează victimele, din dorinţa de a avea control şi putere asupra victimei, şi ce mă sperie cel mai tare este că foarte uşor putem să devenim victime sau agresori. Într-o oarecare măsură fiecare dintre noi avem o doză de agresivitate pe care ne-o controlăm mai mult sau mai puţin. Că e vorba de interacţiuni la muncă sau acasă sau în relaţia cu copiii, cu prietenii, avem o oarecare doză agresivitate. 

Femeia despre care vorbiţi a scăpat sau continuă să trăiască în teroare?

E în aceeaşi poveste.

De ce?

Cred că sunt foarte multe poveşti complicate, obstacole de la persoană la persoană. Sunt femei care rămân în relaţie pentru că se tem pentru viaţa lor. Momentul cel mai periculos pentru o victimă este momentul în care se decide să devină învingătoare şi încearcă să iasă din relaţie. Momentul în care anunţă autorităţile este cel mai periculos pentru victimă.

Andreea Bragă

Atunci se întâmplă cele mai multe crime. Atunci agresorul simte că pierde controlul şi pentru a restabili controlul asupra victimei, recurge la acte mult mai violente, ameninţări mult mai puternice. De cele mai multe ori atunci au loc crimele. Pentru noi ca societate e uşor să privim din exterior, să judecăm victimele, „păi de ce nu pleci? Îţi place să stai cu agresorul? De ce te-ai întors iar şi iar, nu vezi că tot acolo ajungi?”. Dincolo de dependenţa psihologică, care exista faţă de agresor, uneori e vorba şi de dependenţă economică. Există această înţelegere a situaţiei şi acest mecanism de supravieţuire în relaţia violentă şi uneori victima ştie când este periculos şi când nu este periculos pentru ea. Poate este mai periculos să plece din relaţie în acel moment. 

Potrivit datelor oficiale, circa 50 de femei sunt omorâte anual de soţii sau partenerii lor în România. De fapt sunt mai multe?

Noi anul acesta am numărat victimele din 2014 până în prezent, mai exact, de când poliţia colectează date, dezagregate, femei-bărbaţi: vorbim de 426 de femei care au fost ucise în ultimii 8 ani. Anul acesta, în primele 8 luni ale anului, au fost 33 de femei ucise. Nu cred că sunt mai multe - sunt datele oficiale ale poliţiei. Sunt prea multe. Adică şi cu o femeie în plus, sunt prea multe. De multe ori, într-adevăr, populaţia devine mult mai sensibilă, se sensibilizează sau e foarte revoltată imediat după o crimă. Ordinul de protecţie în lege a trecut, a fost promulgat de Preşedintele Traian Băsescu în 2012, după celebra crimă de la Perla, când după ce victima în cauză anunţase fără succes de nenumărate ori poliţia că e ameninţată sistematic cu arma. A depus nenumărate plângeri, a încercat să facă tot ce s-a putut.

Este vorba de salonul de coafură de pe Ştefan cel Mare din Bucureşti, unde un şofer angajat al Ministerului de Interne a descărcat un pistol, omorându-şi soţia care lucra acolo, alte colege şi două cliente. În total opt victime.

Exact. Deşi din 2003 până în 2012 au existat trei proiecte de lege în Parlament care prevedeau o formă a unui ordin de protecţie. Totuşi, în ultimii ani simt că presiunea pe modificările legislative, inclusiv pe legislaţie secundară, a funcţionat, adică lucrurile stau mai bine. Cel puţin în teorie, dar trebuie să urmărim practica, felul în care sunt livrate serviciile pentru victime. Pentru că de foarte multe ori birocraţia este foarte dificilă, fiindcă tu, ca victimă, pleci în miez de noapte, uneori dezbrăcată, în picioarele goale, cu copil, fără copil, ajungi la un centru public şi ai nevoie de dosar cu şină, vorba vine: acte, certificat, dovezi că ai făcut plângere la poliţie, „te cred eu pe tine aşa pe cuvânt că eşti victimă că te văd, nu, arată-mi că ai făcut plângere la poliţie, să ştiu că eşti victimă.” E un sistem care pleacă de la premisa că suntem de neîncredere când solicităm serviciile statului şi atunci este foarte dificil. 

Dar centrele private cum funcţionează?

Centrele private sunt greu de întreţinut pe termen lung, adică statul din punctul meu de vedere are responsabilitatea, datoria să ofere aceste servicii accesibile non-stop pentru victime. Accesibile nu înseamnă că eu fug de acasă şi trebuie să aduc şi buletinul, de multe ori actele sunt ţinute de agresor, nu mai zic de femei care nu vorbesc limba română, adică aici iar este o întreagă discuţie despre în ce măsură pot accesa servicii pentru victime, în ce măsură sunt solicitate serviciile interpreţilor atunci când vor să depună plângere.

E vorba de refugiate, de rome, de femei maghiare?

Da, vorbim de emigrante sau refugiate, dar vorbim inclusiv de femei care nu vorbesc bine limba română. Să zicem femei rome care sunt vorbitoare doar de limba romani şi atunci poate le este greu să descrie în detaliu ce s-a întâmplat.

Danemarca, o ţară de 5 milioane de locuitori, a investit în 2021 circa 7 milioane de euro pentru creşterea numărului de locuri în centrele de primire pentru femei şi aproape 4 milioane pentru ca inspecţia muncii să-şi intensifice eforturile în cazurile de hărţuire psihică şi sexuală. Cum stă România? 

M-ar interesa şi pe mine să am aceste date. În România, să zicem că există cât de cât servicii bugetate pentru victimele violenţei domestice. Dar dacă vorbim despre hărţuire sexuală la locul de muncă, aici lucrurile se complică. Este o formă clară de violenţă împotriva femeilor. Pe de-o parte, avem prevederile Codului Penal, care surprind formele de hărţuiri sexuale în forme agravante, „demne” de Codul Penal, să zic aşa, în sensul în care sunt repetate, presupun o condiţionare legată de avansarea în carieră. Mai avem hărţuirea sexuală, care este prevăzută în Codul Muncii, în sensul că hărţuirea sexuală este interzisă - punct. Mai avem hărţuirea sexuală care este obligatoriu să fie prevăzută în regulamentul de ordine interioară. Aici iarăşi depinde de la angajator la angajator, în ce măsură consideră că hărţuirea sexuală este o faptă gravă. Dacă hărţuirea sexuală nu este trecută ca o fapta suficient de gravă, nu poate să-i dea avertisment. Iarăşi, dacă hărţuirea sexuală este interzisă fără sancţiuni corespunzătoare, nu rezolvăm nimic. E nevoie să o legăm strict de contractul de muncă, adică la prima abatere, agresorul să primească avertisment verbal sau scris.

Sunt foarte puţine procese, dar câte sunt câştigate de victime?

Sunt unele procese care sunt celebre. Vorbim de mobbing. Este un caz celebru de la Timişoara, cunoscut sub numele de „tocătorul meu de hârtie”, în care victima a câştigat în instanţă dreptul să se întoarcă la muncă după ce a fost în concediul de creştere a copilului, pentru că angajatorul încheiase contractul. S-a întors, dar nu i s-a mai permis să facă aceeaşi muncă şi a fost izolată de colegi, a fost pusă la un birou fără calculator, fără nimic, şi responsabilitatea ei era să rupă hârtii cu mâna în bucăţele foarte foarte mici 8 ore pe zi, în fiecare zi. Adesea nu erau suficient de mici, trebuiau şi mai mici. Aceste hârtii, justifica managerul, urmau să fie folosite la carnavalul de la Rio. În cele din urmă, a dat în judecată firma respectivă, a şi câştigat, dar nu s-a mai întors. Era un mediu de lucru toxic, în plus a suferit mult, intrase în depresie şi a afectat-o la nivelul sănătăţii.

Dar dacă ne referim strict la cazuri de hărţuire sexuală în interiorul companiilor? Există estimări? Se spune că nu există femeie cu studii medii sau superioare care să nu fi trecut printr-o experienţă de hărţuire sexuală.

Aşa este, dar nu prea se vorbeşte despre asta. În companii sunt mai ales cazuri legate de maternitate, de discriminare legată de maternitate şi de întoarcerea la locul de muncă după concediul de creştere a copilului. Ştiu că mai este un caz celebru într-o primărie, unde şeful condiţiona o angajată şi spunea că o să-şi piardă locul de muncă dacă nu face sex cu el, dar eu sunt convinsă că hărţuirea sexuală la locul de muncă la angajatori publici şi privaţi este extrem de întâlnită şi cred că multe dintre victime se tem de repercusiuni, pe de-o parte, să nu-şi piardă locul de muncă, pe de altă parte, unele dintre ele poate nici nu recunosc diferite forme de hărţuire sexuală. Pe de altă parte, ele cred că aşa sunt bărbaţii, fac şi ei o glumă, sunt inofensivi, sau se gândesc: ce o să creadă despre mine ceilalţi colegi, o să creadă că, uite, l-am provocat sau pentru că m-am îmbrăcat într-un fel.

Eu pot să vă dau exemplul meu personal. Când eram la primul meu loc de muncă, am lucrat foarte tânără studentă la Ştiinţe Politice, eram foarte mândră că mă angajasem la o firma de consultanţă politică în 2008 şi nu la locul de muncă cu cei cu care lucram s-a întâmplat, dar în campania pentru parlamentare, ne-am întâlnit cu candidatul de la partidul X şi cu şeful de campanie, cu multă lume din echipa lui, şi aşa cum am văzut şi eu în filmele cu politicieni şi avocaţi, m-am îmbrăcat office, aveam 22-23 de ani şi şeful acesta de campanie (nu mai ştiu cum îl cheamă, aş vrea să ştiu acum, dar nu mai îmi amintesc), s-a aşezat lângă mine şi a început să mârâie şi să miaune „off unde lucrezi, eşti vaccinată? Mi-e frică că o să mă muşti, dacă păţesc ceva. Ah şi lucrezi pe partea de monitorizare, hmm pot să lucrez şi eu pe partea de monitorizare.” Şi m-am simţit atât de prost, părea o glumă, dar care pe mine m-a făcut să mă simt extrem de inconfortabil. Am avut un sentiment de inadecvare, adică „am făcut eu ceva de face el asta”. M-am simţit foarte vinovată pentru felul în care m-am îmbrăcat. Aveam o fustă conică şi o cămaşă, strânsă până în gât. Şi de atunci am dezvoltat pentru mult timp o obsesie să port eşarfe, cu care mă înfăşuram aşa ca să-mi anihilez cumva partea feminină, să nu mi se mai vadă sânii, să poată omul din faţa mea să se uite în ochii mei când vorbeşte cu mine. Ca să putem să vorbim despre ce gândim, nu despre altceva. Şi a durat foarte mult timp până am acceptat să redevin cumva feminină, şi sincer şi acum am momente în care mă gândesc, în funcţie de persoana cu care mă întâlnesc, depinde de cercul în care sunt, că poate este important să mă îmbrac într-un anumit fel, astfel încât auditoriul să mă audă, nu să mă vadă. Din păcate mie mi se pare nedrept, adică eu trebuie să fac toate aceste calcule mentale să fiu credibilă, deşi am un doctorat sau deşi am expertiză în domeniul în care lucrez.

Dintr-un studiu făcut anii trecuţi de organizaţia dumneavoastră rezultă că cel puţin jumătate dintre studente acuză existenţa acestei hărţuiri sexuale în universităţi.

Nu am mai continuat acest studiu din 2016, dar ar fi foarte interesant de reluat. Nu este un studiu reprezentativ naţional, dar a avut peste 600 de respondenţi. A fost interesant de văzut, pentru că prima reacţie atunci când am întrebat dacă te-ai confruntat vreodată cu hărţuirea sexuală în universitate, majoritatea spuneau că nu, cam două treimi, iar apoi când enumeram, când dădeam exemple („v-aţi confruntat vreodată cu următoarele situaţii: glume cu tentă sexuală, atitudini, mesaje etc”), raportul celor care spuneau că s-au confruntat, în majoritatea cazurilor fete, a fost de una din două respondente. Deci e clar că nu ştim să recunoaştem diferite forme de violenţă, inclusiv hărţuirea sexuală.

Era vorba de profesori sau de colegi?

Şi din partea profesorilor, dar şi din partea colegilor. Au fost şi multe mărturii atunci. Găsiseră ocazia să spună şi simţeau să spună. A fost si momentul #MeToo, au ieşit la suprafaţă nişte mărturii legate de diferiţi agresori de renume din facultăţi.

Dar a fost cineva pedepsit în urma acestui #MeToo mioritic? 

Nu cred că în urma acelui #MeToo. Eu ştiu un caz concret de plângere, de sesizare făcută la nivelul unui agresor de la universitate care a fost sancţionat. Nu mai predă în acest moment.

Cine?

Stănciu Gelu de la SNSPA. A fost o plângere şi au mai existat persoane care au fost martori. A fost o surpriză pentru mine, l-am avut profesor. Surpriză în sensul că nu ştiam, am auzit, dar nu ştiam, surpriză în sensul că noi ştiam de alţii să ne ferim, cam aşa. Mai este şi această tendinţă, „vezi să nu te duci acolo, vezi că ăla e nu ştiu cum, să nu rămâi singură cu el”, între studente. Noi am solicitat date de la universităţi să ne spună câte cazuri de hărţuire sexuală sau de discriminare au avut. Când o universitate spune că în 10 ani nu a existat niciun caz de hărţuire sexuală, nu înseamnă că nu a existat, asta înseamnă că aveau o problemă cu felul în care studenţii şi studentele se simt în siguranţă să raporteze cazurile de discriminare sau hărţuire sexuală fără repercursiuni. Hărţuirea sexuală există, doar că e ascunsă.

Cum v-aţi hotărât să vă dedicaţi timpul, energia, femeilor aflate în dificultate, sau femeilor în general?

Nu a fost ceva foarte clar de când eram mică. „Când o să mă fac mare vreau să fiu activistă pentru drepturile femeilor”. Nici nu ştiam că există, că poţi să lucrezi aşa ceva, nu era o meserie tipică. Am început să devin feministă şi să înţeleg feminismul odată ce am ajuns la universitate. Întâlnirea cu profesoara Mihaela Miroiu, care a devenit mentora mea ulterioară, şi apoi cu centrul FILIA. Centrul FILIA a fost primul ONG de care am auzit vreodată în viaţa mea că se ocupă cu drepturile femeilor. Se întâmpla în 2009. Aveam o singură cameră pe Strada Povernei, la sediul SNSPA. Am intrat acolo şi am fost atât de fascinată când am văzut atât de multe cărţi scrise despre drepturile femeilor, pe atât de multe subiecte, încât mi s-a părut ceva magic şi am simţit că acolo vreau să fiu. Şi aici sunt în continuare. De-a lungul istoriei mele personale, am realizat, de fapt, că mama mea a jucat un rol foarte important, nu în sensul în care mi-a spus că îşi doreşte să fiu feministă, ci pentru că eu auzeam când eram mică, că mama le povestea prietenilor ei că ea şi-ar fi dorit să aibă un băiat. Eu sunt singură la părinţi. Şi zicea: „ce supărată eram când mergeam la fabrica de la Braşov şi spuneau colegele că după forma burţii o să faci fată şi eu mă ofticam că voiam băiat”. Şi eu eram mică, nu înţelegeam, mama a vrut băiat, eu nu sunt băiat deci eu nu sunt ce a vrut mama. Prin anii adolescenţei am confruntat-o, „că lasă că ştiu eu că tu ai vrut băiat şi eu sunt fată etc”. Şi ea mi-a spus ca voia ce considera că ar fi fost mai bine pentru copilul ei nenăscut. Şi din punctul ei de vedere, viaţa mea ar fi fost mult mai uşoară dacă mă năşteam băiat. Mi-a explicat: „uite mamă, eu când eram mică, trebuia să mă ocup de toate treburile acasă, deşi erau şi fraţii mei. Că voiam să pocnesc din bici iarna cu băieţii şi nu mă lăsa lumea că eu sunt fată, că purtam pantaloni scurţi şi cămăşile lui tăticu şi mi-au spus de la un punct încolo că e ruşine să mă îmbrac aşa, că mi se văd picioarele.” Povestea cum după aceea a fost hărţuită sexual la locul de muncă. Întrerupere de sarcină, munca pe care o faci acasă etc. Şi atunci am început să înţeleg, dar aşezarea ideologică s-a întâmplat mult mai târziu. Ştiam că mă iubeşte, dar nu înţelegeam de ce nu sunt totuşi ce şi-a dorit.

Şi acum acesta este proiectul dumneavoastră de viaţă, ca să spun aşa?

Da. Am realizat că oriunde aş fi, voi face asta. Indiferent că voi fi la FILIA sau în orice alt loc, nu cred că aş putea să fac altceva. Cred că odată ce vezi lumea prin lentila asta feministă, nu poţi să nu o mai vezi aşa. E ca şi când ceva îţi anulează inegalităţile, nedreptăţile, violenţele subtile. Nu mai poţi. Le simţi, le vezi. Simţi nevoia să le vezi, să le sancţionezi, să asiguri o lume diferită. E contribuţia pe care o ai pentru o lume mai echitabilă pentru toţi oamenii. 

Ideea e să rămâneţi aici, în acest mediu puţin abstract, sau v-aţi gândit că aţi vrea să coborâţi şi în realitatea dură de pe teren?

Noi suntem şi în apropriere de oameni. FILIA ca organizaţie a avut o istorie foarte lungă, a supravieţuit 20 de ani şi, în general, viaţa ONG-urilor este sinusoidală, au momente de activitate mare, cad în adormire, iar revin, dar se şi transformă de-a lungul timpului. FILIA s-a născut în turnul de fildeş înconjurată de cărţi, dar de-a lungul timpului a adăugat componenta aceasta de advocacy, să ceară revendicări, să pună presiune pe politicieni. Din 2013/2014 aş putea spune că a început să lucreze pe teren, direct cu femeile. Nu oferim servicii, nu avem servicii acreditate pentru victime, dar lucrăm la firul ierbii, direct în comunităţi, direct cu femei din diverse medii, cu vârste diferite, încercăm să vorbim cu ele despre sănătate, despre drepturile lor. Vorbim despre violenţă direct cu femeile. Încercăm în măsura în care avem resurse să şi facilităm consiliere din partea unui avocat sau să le facem legătura cu un centru. Încercăm să consolidăm grupuri de iniţiativă ale femeilor la nivel local, care să înceapă să prindă curaj, să se ducă la primărie, să spună ce probleme au. Sunt foarte diverse problemele femeilor din comunităţi. De la faptul că nu au apă, la faptul că nu au drum. Încercăm să le şi ascultăm, pentru că izolarea asta în Bucureşti, în turnul de fildeş, ne face să nu înţelegem de fapt realităţile pe care le trăiesc femeile. Dacă nu vedem vieţi şi lumi diferite, o să rămânem în turnul de fildeş şi o să cerem lucruri pentru turnul de fildeş. Este una dintre direcţiile de activitate ale organizaţiei, colegele mele au văzut peste 4000 de femei pe teren, au făcut 20.000 de kilometri. 

Interviu realizat de Sabina Fati pentru Deutsche Welle