Violenţa, audienţa şi cultura „hiper-masculinităţii“

„E destul să scrii ceva ironic, maliţios, distructiv, ucigător, cum imediat toţi oamenii se apucă de citit cartea, poezia. (...) Le place oamenilor incendiul. Le place circul. Vânătoarea. Chiar şi când se îneacă cineva... Le place să privească, se adună grămadă. Iată cum stau lucrurile“.

Aşa medita filosoful rus Vasilii Rozanov încă la trecerea secolelor XIX-XX despre pasiunea oamenilor pentru lucrurile distructive [1]. Moartea şi violenţa erau atractive. Sunt atractive şi astăzi. Iar la întrebarea recurentă – de ce vedem atâta violenţă la televizor? – există un răspuns neaşteptat de simplu. Pentru că asta se consumă. Televiziunea, mass-media în general, reacţionează la solicitările audienţei, iar audienţa, publicul larg doreşte să-i fie prezentate imagini care să-i producă plăcere lăuntrică, sentimentală, emotivă şi instinctivă. Oamenii au o preferinţă maladivă pentru tematica agresivităţii şi respectiv pentru emisiunile şi publicaţiile periodice care abundă în titluri, texte şi imagini despre violenţă, crimă şi comportament agresiv. Corespunzător, mass-media, cu puţine excepţii, oferă informaţii şi imagini în spiritul celor mai elementare necesităţi şi dorinţe neafişate ale mulţimii. Imaginile violente, conflictele, scenariile de groază, umilinţa, dominarea, scandalurile, războaiele, accidentele şi crimele fac parte în mod prioritar din agenda media fiindcă că aceste elemente fac parte din agenda pasiunilor lăuntrice ale multor oameni.

Receptorului, adică telespectatorului i se dă exact ce doreşte el să vadă şi, în consecinţă, i se alimentează şi mai mult dorinţele, i se cultivă o percepţie despre violenţă ca despre o normalitate socială. Aşa se întâmplă că fără vrerea creatorilor din mass-media, scenele violente educă un spirit violent. Mai mult, violenţa de pe ecrane stimulează comportamente agresive şi poate contribui la răspândirea delincvenţei în viaţa reală. Încă în anii 1930 au fost efectuate studii în această privinţă, care au arătat că filmele pot provoca acţiuni cu tentă infracţională în rândul adolescenţilor. 

Dintre sutele de adolescenţi chestionaţi, 49% din băieţi au recunoscut că cinematograful le-a trezit dorinţa de a purta o armă; 28% – că le-a arătat metoda de furt; 26% – că i-a încurajat să fie duri [Blumer, Hauser, 1933, apud Frigoiu, 2009, p. 148]. Un alt studiu longitudinal a identificat o corelaţie între vizionarea scenelor televizate violente la vârsta de 8 ani şi un comportament infracţional la vârsta de 30 de ani [Huesmann et al., 1994]. O cercetare asemănătoare, efectuată în Noua Zeelandă pe un eşantion din 1000 de copii născuţi în anii 1972-1973 a arătat că acei copii care au vizionat mai des televizorul au demonstrat la maturitate mai multe trăsături antisociale, mai multă agresivitate şi au avut mai multe condamnări penale [Robertson et al., 2013].

Deci, mass-media, fie şi involuntar, devine un amplificator al ştirilor de scandal, al evenimentelor ce abundă în violenţă şi al relaţiilor conflictuale interpersonale, interetnice, interconfesionale, interstatale etc. Şi această violenţă, propagată în mass-media, catalizează la rândul ei manifestarea xenofobiei şi a comportamentului agresiv [Ключников, 2001; Аносова, 2007]. După cum s-a exprimat cercetătorul român al fenomenului agresivităţii umane, Bogdan Ficeac, „cultura violenţei se autoreproduce, sub diverse forme, inclusiv sub cele ale divertismentului televizat şi cinematografic” [Ficeac, 2010, p. 341]. Aceste date şi concluzii ştiinţifice nu sunt un secret, ele au fost făcute publice şi sunt sau ar trebui să fie cunoscute de responsabilii de conţinutul audiovizual din diverse ţări. De aceea, este surprinzător să constatăm că producţiile televizate adresate copiilor sunt şi cele mai bogate în secvenţe de violenţă; de exemplu, în România ele conţin de 7 ori mai multă violenţă decâte producţiile destinate adulţilor [ibid., p. 355].

Pe aceeaşi cale, a imaginilor, este cultivată şi violenţa faţă de femei (alături de modelele comportamentale nocive pe care mulţi copii le văd acasă). Un studiu efectuat asupra minorilor din SUA a arătat că aproape 10% dintre ei au săvârşit violuri şi alte agresiuni cu caracter sexual; în mare măsură, acest comportament a fost încurajat de scenele de dominare sexuală pe care minorii le-au văzut în filmele porno [2]. Anumite pretenţii în acest sens pot fi înaintate şi agenţiilor de publicitate care exploatează mitul aşa-nimitei „hiper-masculinităţi” a bărbatului.

Reclama diferitelor produse destinate bărbaţilor induce ideea că un bărbat adevărat trebuie neapărat să demonstreze un şir de trăsături, numite hiper-masculine, or, altfel, în lipsa acestor trăsături, va fi considerat inferior în plan sexual şi social. Cercetătorii au identificat patru trăsături propagate cel mai des: duritatea, violenţa, alura ameninţătoare, insensibilitatea. Un studiu care a constat în monitorizarea reclamelor din opt cele mai populare reviste pentru bărbaţii de toate vârstele, a arătat că din totalul de 527 reclame analizate, în 56% dintre ele a fost promovată cel puţin una din trăsăturile hiper-masculinităţii; în unele reviste, procentajul unor asemenea reclame era de 90 la sută. Autorii studiului consideră că răspândirea atât de largă a publicităţii ce cultivă brutalitatea masculină are consecine negative şi pentru bărbaţii care cad victime acestor modele comportamentale, şi pentru societate în ansamblu. Această publicitate formează şi promovează sterotipuri care generează comportamente deviante şi violenţă în plan social, mai ales în rândul tinerilor, cei mai vulnerabili faţă de aceste mesaje. Deci, publicitatea cu imagini agresive îi face pe bărbaţi să fie mai agresivi [Vokey et al., 2013].

Violenţa de pe ecrane, aşadar, se transformă cu uşurinţă în violenţă pe stradă, la domiciliu, în şcoală. Mass-media şi publicitatea adeseori ratează misiunea de educatori sociali (dacă şi-au asumat vreodată serios o asemenea misiune). Violenţa virtuală naşte violenţă reală. Şi victime. Iar victimile înseamnă noi subiecte de ştiri. Şi o nouă propagare a răului, care se autoreproduce şi aduce audienţă şi bani. Restul contează mai puţin.

Mai multe articole găseşti aici: Instinct şi Raţiune (www.dorianfurtuna.com)

Surse bibliografice:

1. Уединенное // В.В.Розанов. Библиотека "ВЕХИ" / http://www.vehi.net/rozanov/uedin.html

2. 1 in 10 Young Adults Admits to Sexual Violence. Violent pornography may be partially to blame, researcher says // By Dennis Thompson. HealthDay Reporter. Oct. 07, 2013 / http://consumer.healthday.com/kids-health-information-23/adolescents-and-teen-health-news-719/1-in-10-youth-perpetrate-sexual-violence-porn-often-implicated-study-680880.html

·         Blumer H.S., Hauser Ph.M. Movies Delinquency and Crime. New York. MacMillan Press. 1933.

·         Ficeac B. De ce se ucid oamenii. Bucureşti. Editura RAO. 2010. 412 p.

·         Frigoiu N. Antropologie politică. Tritonic. Bucureşti. 2009. 216 p.

·         Huesmann L.R., Eron L.D., Lefkowitz M.M., Walder L.O. Stability of Aggression over Time and Generations // Development Psychology. №20. 1994. P. 1120–1134.

·         Robertson L.A., McAnally H.M., Hancox R.J. Childhood and Adolescent Television Viewing and Antisocial Behavior in Early Adulthood // Pediatrics. Vol. 131, No. 3. March 1, 2013. P. 439 -446.

·         Vokey M., Tefft B., Tysiaczny C. An analysis of hyper-masculinity in magazine advertisements // Sex Roles. 2013. DOI 10.1007/s11199-013-0268-1.

·         Аносова С.В. Проявление агрессии в полемических публикациях газеты «Комсомольская правда» // КОММУНИКАЦИЯ В СОВРЕМЕННОМ МИРЕ / Материалы Всероссийской научно-практической конференции «Проблемы массовой коммуникации», 10-12 мая 2007 г. Воронеж. Факультет журналистики ВГУ. 2007. P. 5-6.

·         Ключников C.Ю. ИНФОРМАЦИОННАЯ АГРЕССИЯ ПРОТИВ ВЗРОСЛЫХ И ДЕТЕЙ // "Мастер жизни. Психологическая защита в социуме". Москва. Беловодье. 2001.

Disclaimer:

Articolele pe care le postez pe blogul de pe Adevarul reflectă viziunea mea asupra fenomenelor demografice şi identitare care se produc în lume la începutul acestui secol. Eu anticipez recrudescenţa ultranaţionalismelor, a xenofobiei şi animozităţii rasiale în numeroase ţări şi regiuni de pe glob, din cauza incapacităţii de adaptare a diverselor grupuri identitare la o convieţuire paşnică comună.

Prin exemplele, datele şi concluziile pe care le aduc, încerc să arăt că înclinaţia arhaică de divizare a oamenilor în „noi” vs „ei” încă mai sălăşluieşte în mintea omului contemporan. În interiorul lor, la nivel instinctual, societăţile de azi sunt la fel de rasiste, etniciste şi xenofobe ca şi cele preistorice. Suntem agresivi prin natura noastră lăuntrică, mai ales faţă de alţii, pe care îi considerăm „străini”. Aşa înţeleg eu lucrurile, ca etolog. Şi aşa le voi prezenta în articolele mele, cu probe statistice şi date ştiinţifice de rigoare.

Cu toate că nouă ne displace, oamenii continuă să se divizeze în rase, etnii şi religii şi să se discrimineze pe aceste criterii. În interiorul marilor naţiuni însăşi se prevăd fermentaţii identitatre şi secesioniste. Consider că este util să vedem cum creşte temperatura animozităţilor identitare, care sunt declanşatorii acestor animozităţi, ce impact real au migraţiile, ca să putem anticipa unele conflicte identitare, inclusiv din Europa, sau poate chiar să ne învăţăm să fi.