Anul 2019 a fost cel în care în Chile au avut loc ample proteste anti-neoliberale. Să nu uităm că Chile a fost laboratorul în care economiştii instruiţi în şcoala de la Chicago, supranumiţi „The Chicago Boys”, au implementat începând cu anii ‘80 sub dictatura lui Augusto Pinochet unele dintre cele mai dure politici de privatizare a serviciilor publice şi distrugere a statului social. Pentru românii blocaţi în americanismul naiv de anii ‘80 poate părea bizar, dar au existat şi dictaturi foarte dure de dreapta. Pentru noi Bucureştiul anilor ‘80 părea un loc sumbru din care mulţi ar fi dorit să scape. Pentru sute de chilieni însă, a fost un refugiu nesperat. Drumul Taberei a fost cartierul în care ei s-au refugiat după înlăturarea de la putere a liderului socialist chilian Salvador Allende, în 1973. De atunci şi până acum Chile a fost un experiment al implementării celor mai dure măsuri anti-sociale şi al reprimării violente a oricăror forme de protest. Patricio Guzman a realizat un documentar dedicat victimelor regimului Pinochet, documentar care a rulat şi în România. 

Veterana ziaristă Kadrinka Kadrinova căreia ambasadorul Spaniei în Bulgaria i-a acordat de curând o înaltă distincţie pentru merite jurnalistice deosebite, a scris în urmă cu câteva luni un amplu material extrem de bine documentat în care explică foarte bine care sunt cauzele şi evoluţia protestelor din Chile. Aceste proteste au dat naştere unei forme foarte angajate de luptă anti-patriarhală. În Chile s-a născut imnul „Un violator în calea ta”, imn menit să atragă atenţia asupra violenţei autorităţilor statului care, prin indiferenţă şi rea voinţă, sunt complice cu violatorii. Feministele chiliene Dafne Valdés, Paula Cometa, Sibila Sotomayor şi Lea Cáceres au propus acest imn feminist care a devenit simbolul unei mişcări globale de protest anti-patriarhal. După ce imnul a fost interpretat în nenumărate ţări, iată că ajunge şi în România.

Am stat de vorbă două dintre organizatoare Ela Crăciun şi Adela Alexandru despre ideea organizării acestui eveniment.

Ela Crăciun este socioloagă şi membră a asociaţiei FRONT şi a Colectivei Feministe #MulţumescPentruFlori

Adela Alexandru este masterandră în cal programului masteral Politici, Gen şi Minorităţi din cadrul Facultăţii de Ştiinţe Politice a SNSPA şi membră a Colectivei Feministe #MulţumescPentruFlori.

Cum v-a venit ideea să organizaţi acest eveniment?

Adela Alexandru: În Noiembrie 2019 colectiva feministă Las Tesis din Chile a pornit flashmobul Un violador en tu camino” în semn de protest împotriva violenţei sexuale şi de gen. Mişcarea s-a răspândit rapid în multe alte ţări din America Latină şi din lume. În semn de solidaritate cu surorile noastre de peste tot din lume, am ales să organizăm flashmob-ul „Violatorul eşti TU” pe 1 Martie, în faţă la MAI. Am adaptat cântecul inclusiv în limba Romani pentru a atrage atenţia că femeile rome din România se confruntă atât cu sexismul cât şi cu rasismul autorităţilor şi ale societăţii.

Ela Crăciun: Anul acesta continuăm de fapt, ca şi în ultimii patru ani, tradiţia noastră feministă constând în acţiuni politice prin care dorim revendicarea zilei de 8 martie şi a însemnătăţii  politice ale acestei zile marcate istoric de lupta pentru drepturile femeilor. Sub sloganul #mulţumescpentruflori, mesajul nostru este unul foarte simplu: nu vrem flori şi dulcegării ieftine pentru o zi sau două din an. Vrem egalitate. Vrem respect şi solidaritate. Vrem instituţii responsabilizate în combaterea activă a problematicii grave a violenţei împotriva femeilor.

O să pun acum o întrebare incomodă. Bărbaţii spun adesea: uite ce este, eu nu sunt violator, ce tot faceţi scandal şi ne băgaţi pe toţi în aceeaşi oală?

Adela Alexandru: Statisticile pentru România arată că aproximativ jumătate dintre cetăţeni cred că violul poate fi justificat în anumite circumstanţe, iar 30% dintre femei spun că au fost afectate de violenţa fizică sau sexuală la un moment dat în viaţă după vârsta de 15 ani. Într-o societate patriarhală în care violenţa de gen e la cote alarmante mesajul este „statul opresor, e un macho violator”. Violatorii sunt poliţiştii, judecătorii şi întregul stat pentru că nu iau măsurile necesare de prevenire şi combatere a violenţei împotriva femeilor.

Ela Crăciun: Este absolut esenţial să vorbim despre violenţă de gen în contextul în care aceasta continuă să facă enorm de multe victime. În contextul în care e o violenţă extrem de cotidiană şi de înrădăcinată sistemic şi... de muşamalizată. Cei care se simt incomodaţi de faptul că noi punem pe masă ceea ce s-a ascuns până acum sub preş, sub violenţa unui adevărat regim al tăcerii, ar trebui să se gândească: De ce mă incomodează să aud când femeile vorbesc despre experienţele lor cotidiene de agresiune şi violenţă de gen? Oare sunt şi eu - poate nu un agresor direct, dar un complice? A încuraja regimul tăcerii care susţine violenţa de gen este a îi fi complice.

Repetiţia e mama învăţării. Poate trebuie să explicăm, pentru a mia oară, de ce e important să înţelegem că a nu bate şi a nu viola nu te face cetăţean model. Ce părere aveţi?

Adela Alexandru: Violenţa de gen este normalizată în societatea patriarhală, atât în Est cât şi în Vest. În România 81% din cazurile de violenţă se petrec la domiciliu – atât în rural (53% din cazuri), cât şi în urban (47%). Tot în 81% dintre cazuri, victimele violenţei sunt femei pe când în 92% dintre cazuri bărbaţii sunt agresori, iar 1 din 4 românce a fost agresată fizic sau sexual de partener. Cu toate acestea, doar 4% din actele de violenţă ajung în instanţă. A nu bate şi a nu viola nu te face un cetăţean model!

Ela Crăciun: Îndrăznesc să spun că în sine agresiunea vine ca un atribut, ca un mandat al masculinităţii aşa cum o înţelegem noi tradiţional. A fi violent sau cel puţin dominant este ceea ce te face „bărbat” în primul rând, iar apoi, printr-o extensie a centralităţii masculinităţii ca punct de referinţă al societăţii, este ceea ce te face şi cetăţean. Crezul nostru feminist pe care îl revendicăm este unul de contestare şi revendicare a însăşi ţesăturii din care este croită societatea, acest sistem centrat pe însăşi atributele masculinităţii patriarhale, a dominaţiei şi a inegalităţii sociale. 

România se confruntă cu sentinţe absolut revoltătoare în caz de viol al minorelor. Se consideră că acele copile de 13, 14 ani ”au provocat” violatorul.În ce măsură e acest eveniment o încercare de a schimba aceste mentalităţi retrograde?

Adela Alexandru: Blamarea victimei este tot o formă de violenţă. Mesajul pe care noi îl transmitem pe refrenul cântecului este: „Iară vina nu-i a mea, nici unde eram, nici ce purtam/ Violatorul eşti tu!”
 

Ela Crăciun: Cultura de blamare a victimei stă la baza patriarhatului ca şi sistem socio-politic, şi deşi frapante prin violenţă şi absurditate, aceste cazuri nu vin deloc de o formă surprinzătoare, ci urmează deja nişte tiparuri patriarhale clare. Asta desigur, nu le face deloc acceptabile. Aici e unde vrem să intervenim prin a  schimba felul în care considerăm aceste abuzuri ori situaţii excepţionale de domeniul absurdului ori pur şi simplu lucruri care nu ne privesc; să schimbăm felul în care perpetuăm o cultură a violului şi a violenţei împotriva femeii prin legitimarea lor ca parte dintr-un „normal”.

S-a vorbit foarte mult despre cazul Caracal şi despre incompetenţa poliţiei. Consideraţi acest marş un semnal de alarmă în ce priveşte misoginia poliţiei?

Adela Alexandru: Considerăm ca nu s-au schimbat multe din iulie 2019, deşi ne-am fi aşteptat ca autorităţile să reacţioneze mai rapid după cazul Caracal. Anul 2020 a debutat cu scandalul primarului PNL care a violat două minore traficate. Din cauza traumei, una din fete a încercat să se sinucidă. Primarul nu a păţit nimic, iar politicienii nu au luat atitudine publică împotriva violenţei la care sunt supuse fetele şi femeile în această ţară. În contextul acesta, „Poliţia Ucide!” reprezintă poziţia noastră împotriva unui sistem de control şi pedeapsă care participă la umilirea şi distrugerea vieţilor femeilor.

Dacă ar fi să vă gândiţi la cele mai optimiste aşteptări ale voastre cu privire la rezultatele acestui marş, care ar fi acelea?

Adela Alexandru: Revendicările noastre sunt cele pe care le-am transmis an de an, şi pe care vom continua să le susţinem atât timp cât va fi necesar: formarea obligatorie a poliţiştilor, personalului juridic şi medical în problematica violenţei de gen; simplificarea procedurilor instituţionale de raportare a violurilor şi a agresiunilor sexuale, cu respect pentru femei, fără a le obliga să retrăiască trauma; debirocratizarea procesului de eliberare gratuită a certificatului medico-legal pentru cazurile de viol, violenţă domestică şi alte forme de violenţă; mai multe adăposturi în toată ţara pentru persoane care se confruntă cu violenţă domestică şi sexuală; informaţii oficiale cu privire la câţi abuzatori sunt printre poliţişti şi cine sunt aceştia; simplificarea procedurii prin care persoane abuzate sau ignorate de către agenţi ai Poliţiei să poată depună plângeri împotriva acestora; întărirea şi subvenţionarea serviciilor de transport şi locuire publice la nivel national; introducerea în şcoli a unor programe accesibile dedicate educaţiei pentru sănătatea reproducerii şi egalitate de gen.

Ela Crăciun: Impactul pe care ni-l dorim ţine de multe paliere, atât sistemice, instituţionale cât şi sociale şi culturale. Sperăm, dincolo de toate aceste revendicări politice regăsite în manifestul nostru, să contribuim şi la creşterea conştientizării problematicii de gen şi aducerea ei în vizibil dar şi la sădirea unor noi identităţi de interrelaţionare fundamentate pe solidaritate şi principii orizontale de egalitate.