Vintilă Mihăilescu: Sărbători...

„Cum mai e cu sărbătorile la români?...” Paştile şi Crăciunul au început să-mi cadă greu din cauza acestei întrebări pe care presa o pune cu o consecvenţă demnă de o cauză mai nobilă. E firească, într-un fel, dar cînd se repetă identic, în fiecare an, cam ce noutăţi ai putea să mai spui? Că doar nu apare în fiecare an ceva nou în sărbătorile noastre strămoşeşti!

Pe de altă parte, modul în care este pusă întrebarea sugerează (ca în atîtea alte cazuri) genul de răspuns aşteptat: s-a ales praful de sărbătorile noastre, românii nu-şi mai ţin frumoasele lor sărbători, unde sînt sărbătorile d-altădată?! Şi dacă nu verşi măcar o lacrimă pe altarul sărbătorilor defuncte, îl apucă pe jurnalist plînsul că a ratat interviul! (Ştiu, iar o să-mi iasă vorbe că am eu ce am cu jurnaliştii. Zău că am tot respectul pentru cei care îşi fac meseria! Pentru cei care nu, nu...) Mai există, apoi, modelul folclorist, un fel de ştiaţi că vag autoexotic: ştiaţi că, pe vremuri, românii făceau aşa şi pe dincolo, de la Florii şi pînă la Rusalii? Şi asta iarăşi, în fiecare an, la fel. E minunat şi e util, dar parcă se cam repetă, nu credeţi? 

Să încercăm să lămurim, deci, puţin lucrurile. 

Există minunate colecţii despre „Sărbătorile la români“ şi/sau despre „Credinţe şi superstiţii“, există calendare comentate ale sărbătorilor ţărăneşti, există monografii despre fiecare dintre ele. Toate acestea fac parte din patrimoniul nostru cultural. Este, deci, firesc să le păstrăm memoria. Unii ţin, însă, morţiş să le păstreze în viaţă, ca atare. Pe de altă parte, alţii, mai cîrcotaşi, insinuează că, de leneşi ce sînt, românii aveau mai multe sărbători decît zile lucrătoare. Nu este tocmai aşa, dar nici foarte departe de adevăr. Cum e, deci, cu sărbătorile la români? 

Păi, cum să fie, ca peste tot! Sărbătorile sînt, de fapt, timpul sacru al unor ritualuri menite să păstreze rînduiala lumii şi să susţină rostul oamenilor. Ele sînt practicate întrucît – şi în măsura în care – oamenii respectivi cred în această rînduială şi se roagă pentru acest rost. Sărbătorile ţin, astfel, mai mult de obligaţii decît de distracţii. Căci toţi cei care participă la ele au convingerea profundă că aşa este rînduit de cînd lumea, că sărbătorile (adică ritualurile respective) le vor face viaţa mai uşoară, dar şi invers, că nerespectarea lor va atrage nenorociri. Sărbătorile, multe la număr, sînt păstrate deci cu sfinţenie din respect şi din teamă, nu din lene sau simplă plăcere. Şi nici de dragul „păstrării tradiţiilor“! Pe scurt, sărbătorile ţin de ontologie, nu de entertainment. Faptul că sînt însoţite, adesea, şi de petrecere este cu totul altceva: bucuria face parte şi ea din ritual. 

Ce se mai întîmplă acum cu aceste sărbători? 

Ce să se întîmple, se întîmplă ce s-a petrecut peste tot în Europa cu sărbătorile societăţilor ţărăneşti. Au dispărut încet-încet, pe măsură ce credinţele într-o rînduială dată şi eternă au slăbit, iar modul de viaţă al oamenilor s-a „modernizat“. Timpul sacru al sărbătorilor a devenit şi el unul festiv – ceea ce este cu totul altă treabă. 

Să luăm un exemplu la întîmplare: înstruţatul (sau împănatul/ferecatul) boilor, ritual arhaic practicat în preajma Rusaliilor. Ritual de fertilitate, ca atîtea altele, vital şi el pentru soarta recoltelor de peste an. Vital atîta vreme cît oamenii cred cu tărie în invocarea rituală a fertilităţii şi depind de ea; dar devenit inutil, pe măsură ce ritualurile de fertilitate au fost înlocuite de fertilizanţi. Ce să mai înstruţezi acum, tractorul? Şi de unde boi, cînd n-a mai rămas nici unul în sat? 

Şi uite-aşa s-au născut tradiţiile! Amintirea şi bucuria acestei sărbători i-au făcut pe unii să o repună în scenă, „ca altădată“, dar fără credinţa şi mizele de odinioară. Într-un sat din Bistriţa-Năsăud, de pildă, localnicii sărbătoresc cu fast, în fiecare an, înstruţatul boilor, deşi nu mai au nici un bou în comună şi sînt nevoiţi să închirieze dintr-un sat vecin. Îi hrănesc cum se cuvine şi îi „primenesc“, îi „împănează“, aranjează gospodăria de unde va porni cortegiul, cele patru „druşte“ pregătesc cununile de spice şi de flori ale boilor, pe uliţă intervin şi „ghiduşii“ cu tălăngi, mă rog, toate elementele ritualului sînt acolo. În plus, „maşinile sînt oprite pentru a plăti vama“ – precizează Ema Mihalachi în prezentarea pe care o face pe blogul său acestui obicei. Ei, asta cu maşina cred că e ceva mai recentă... 

Care e morala fabulei? 

Obiceiul boului înstruţat a murit, trăiască tradiţia boului înstruţat! – ca să spun aşa...

Citiţi continuarea articolului semnat de Vintilă Mihăilescu pe dilemaveche.ro

Textul a apărut în Dilema veche nr. 481, mai 2013. 

Vintilă Mihăilescu este antropolog, profesor la Şcoala Naţională de Ştiinţe Politice şi Administrative. Cea mai recentă carte publicată Fascinaţia diferenţei. Anii de ucenicie ai unui antropolog, Editura Trei, Bucureşti, 2014