Viitorul nu miroase-a bine

Lumea se schimbă cu o viteză pe care numai un melc adormit în cochilie nu o percepe. Înţeleptul spune, pe bună dreptate, că istoria nu se schimbă, iar oamenii vor fi aceiaşi (dacă vor mai fi) şi peste o mie de ani.

Deznădejdea şi speranţa, războiul şi pacea, dragostea şi ura, bogăţia şi sărăcia vor mişca maşinăria ca şi cum nimic nu s-ar fi întâmplat. După Primul Război Mondial nu era careva, martor al carnagiilor de pe câmpurile de luptă, care să bănuiască unul nou. După Al Doilea, toată lumea s-a baricadat în aşteptarea celui de-Al Treilea, nimicitor, nuclear. Nu s-a întâmplat cum a aşteptat omenirea, ceea ce nu înseamnă că ororile, masacrele şi nedreptatea nu şi-au urmat, nestingherite, calea. Înţeleptul de mai sus trage nişte concluzii nu tocmai roze. Iar înţelepţii de ocazie perorează: „Vedeţi? V-am spus eu?“. Deşi fiecare experienţă e unică şi irepetabilă, toate, la un loc, dau un sens foarte vag istoriei.

O asemenea provocare merită un răspuns. Ce face o civilizaţie sau o naţiune în faţa pericolului sau a viitorului? Fiecare îşi încropeşte un plan B, în cazul în care cel principal nu reuşeşte. Unii fug. Alţii se supun. Se prefac. Se ascund. Se conformează. Aşa se întâmplă cu naţiunile aflate în război. Dar noi? Noi, cei care, neînsemnaţi, săraci şi haotici, nu însemnăm mare lucru la scara planetei? Noi ce facem? Boicotăm istoria, acceptând tot ce se întâmplă? „Bucuroşi le-om duce toate, de e pace, de-i război“? Deşi e o eficientă tactică de supravieţuire, acest mod de a vedea lucrurile e şi cel mai păgubos. Pentru că lasă lucrurile la voia întâmplării. Sau permite unui exaltat să decidă care va fi viaţa comunităţii. Privind cei 600 de ani de istorie românească veche şi contemporană, constatăm că defectele, pagubele, speranţele, sunt aceleaşi. Doar o direcţie constantă lipseşte. Nu ne iese niciodată fără o virgulă babană.

Dl Varujan Pambuccian avertiza, de curând, că omenirea nu e pregătită pentru viitor, că viitorul a început azi şi că nu războiul va aduce cea mai mare nenorocire. Nu.

Viitorul e întunecat şi impredictibil din cauza apariţiei, pe scală largă, a unei noi categorii de oameni: oamenii inutili.

Care nu-şi mai pot câştiga existenţa, oricât chef de muncă ar avea. Muncile fizice, baza economiei mondiale, cedează rapid locul automatizării, economia şi regulile profitului având grijă de asta: agricultori-roboţi, oţelari-roboţi, constructori de maşini-roboţi, profesori-roboţi, medici-roboţi, ingineri, comunicatori, inventatori, şoferi, publicitari, avocaţi – toţi roboţi. Ceea ce spun pare, încă, utopie. Dar e o utopie pe termen scurt. Peste tot unde maşina va fi mai ieftină decât omul îl va şi înlocui. Sunt 7 miliarde de oameni, din care, în maximum 10 ani, jumătate vor fi inutili. Neputincioşi. Fără speranţă. Hai să nu spunem 10 ani, să spunem 20. Vă simţiţi pregătiţi pentru asta? Eu, nu.

Ce e de făcut? Să ardem maşinile – e prea târziu. Să fugim – n-avem unde. Să nu vedem – e zadarnic. Să intrăm în politică. Dar cum? Ascultând discursurile politice, vedem că primii şi cei mai nepregătiţi oameni pentru ziua de mâine sunt tocmai politicienii. Habar n-au pe ce lume trăiesc şi ce se întâmplă. Ei mint cum respiră pentru că le e frică şi n-au soluţii. Amână sfârşitul lumii cunoscute până-şi văd sacii în căruţă, ca Barroso. Dar noi? Noi, ce? Despre asta, aşa cum spune Şeherezada cea cuminte, în numărul viitor.