VIDEO Satul islamic. Reportaj din singura localitate majoritar musulmană din România
0
Comuna Dobromir, din judeţul Constanţa, este singura localitate din România în care populaţia de religie islamică e majoritară. „Allahu Akbar“ răsună aici în fiecare zi, de sute de ani, şi n-a murit nimeni din asta.
Sunt 70.000 de musulmani în România. Unii trăiesc aici de sute de ani, alţii de câteva decenii. Puţin s-a scris despre ei înainte ca islamul radical să înspăimânte lumea. „Adevărul“ a demarat o campanie care îşi propune să dezvăluie faţa adevărată a musulmanilor din România. Am intrat în casele şi în geamiile lor, pentru a vedea cum trăiesc, cum se roagă şi cum gândesc aceşti oameni pe care ne grăbim să-i etichetăm atât de uşor. Am găsit români care s-au convertit la islam şi care trăiesc mai departe în mijlocul unor familii creştine. Am vorbit cu oameni de afaceri şi cu lideri religioşi, cu oameni care au înfiinţat fundaţii islamice şi au construit moschei. Am mers în Dobrogea pentru a vedea cum trăiesc musulmanii din comunitatea istorică şi ce a mai rămas din obiceiurile lor. Am încercat să înţelegem ce înseamnă să fii musulman în România zilelor noastre.
„Tot musulmani suntem şi noi“
Musulmanii din Dobrogea trăiesc de sute de ani alături de creştini. Niciodată până acum cele două comunităţi nu şi-au făcut rău din motive religioase. La Dobromir, în judeţul Constanţa, musulmanii sunt mai mulţi decât creştinii. E singura comună din ţară în care populaţia de religie islamică e majoritară: din 3.000 de locuitori, aproximativ 60% sunt români de etnie turcă, rămaşi aici de pe vremea stăpânirii otomane, la fel ca majoritatea musulmanilor din Dobrogea. Au două moschei în care se roagă, au şcoli în care se predă religie islamică, au hogea ai lor care slujesc în geamii şi, cel mai important, au în spate secole de convieţuire paşnică alături de românii creştini.
VIDEO REPORTAJ Satul islamic al României
Din centrul Dobromirului, pericolul islamizării pare o discuţie fără rost şi Iaşa Remzi, cetăţean corpolent de etnie turcă, îşi roteşte braţele prin aer, ca să cuprindă tot satul: „Noi, ăştia de-aicea, nu suntem tot musulmani? Tot musulmani suntem şi noi. Cui îi luăm gâtul? Pe cine batem? Suntem şi români, şi turci, şi ţigani şi trăim toţi într-o oală. N-avem nicio duşmănie“.
Mâncăm şi carne de porc, nu e problemă. Nu ţinem obiceiul turcilor, că noi nu suntem turci din Turcia, noi suntem din România. Ali Sari, musulman din Dobromir
Mehmet Selatin şi Matei Vasile sunt colegi de serviciu la primărie. Se ţin după gât, iar turcul se uită la Vasile şi râde pe sub mustăţi: „P-ăsta şi dacă vreau să-l înjur în turceşte, n-am cum. Ştie limba, dom’le, am trăit unii pe lângă alţii de mici copii! Când taie porcul, mă duc şi-l ajut. Cu un şoric, cu un păhărel… Îl ajut, doar nu-i dau în cap“. Vasile râde şi el. Confirmă că se înţelege bine cu musulmanii: „N-a fost nimic la noi, niciodată“.
Islamul în comunism
Nimeni nu-şi aminteşte ca la Dobromir să fi existat vreodată un conflict pe motive religioase. Înainte să-i dezbine ceva, pe oamenii de aici i-a unit mereu sărăcia. Când n-ai ce pune pe masă, nu stai să te mai cerţi dacă Dumnezeu trebuie căutat în biserică sau în geamie. În Dobromir nu există locuri de muncă, iar apa se cară cu bidonul. De la începutul lui aprilie şi până la sfârşitul lui octombrie, femeile spală rufe în mijlocul satului, în faţa unei cişmele care adapă toată suflarea. Pe străzi, căruţele sunt mai numeroase decât maşinile, iar fierarul Ismail Salim încă mai primeşte comenzi. Cu 800 de lei îţi face căruţă nouă , poţi să înhami calul la ea şi să pleci. Ultimul accident grav de pe raza comunei Dobromir s-a petrecut acum zece ani, când două căruţe cu tineri care se întorceau de la discotecă s-au ciocnit frontal, rezultând un mort şi mai mulţi răniţi.
Oamenii spun că înainte de Revoluţie le era mai bine. Munceau cu toţii, şi turci şi români, la CAP-urile din zonă. Erau mulţumiţi, deşi comuniştii i-au forţat să mai uite de religie şi de obiceiuri. Vinerea, când în islam se ţine cea mai importantă slujbă a săptămânii, moscheile rămâneau închise pentru că musulmanii erau pe ogoare. „Mai făceam acasă câte-o rugăciune, pentru că la moschee nu era voie decât de sărbătorile mari, când avem şi noi Paştele şi Crăciunul nostru. Atunci lăsam şi tractoare şi tot şi plecam, putea să ne dea şi afară, că n-aveam ce căuta la muncă. Ştia şi directorul, ştia toată lumea, dar ne lăsau în pace“, spune Ismail Salim, fost tractorist la secţia de mecanizare din Dobromiru Deal.
Românizarea
Vremurile schimbătoare au lăsat urme peste comunitatea de musulmani de la Dobromir. Unele obiceiuri s-au pierdut odată cu trecerea anilor. Turcii şi-au păstrat limba şi religia, dar s-au şi lăsat modelaţi de cutumele societăţii româneşti. „Noi suntem musulmani, dar am trăit în România şi ne-am dat după obiceiurile româneşti. Dacă tot trăiesc aici, ce să fac? Să stau, ca ăia din Turcia, numai cu ceai şi cafea? Dacă nu mănânci şi nu bei, la ce mai trăieşti pe pământ? Tai porcul şi-l mănânc, ăsta e adevărul“, ne mărturiseşte Iaşa Remzi (foto dreapta).
Există şi căsătorii mixte la Dobromir. Ali Sari, responsabil cu căminele culturale, şi-a măritat fata cu un băiat de religie ortodoxă, dar nu-i pare rău: „El îşi respectă şi religia lui, şi o respectă şi pe-a lu nevastă-sa când e nevoie. Şi ea la fel. Copiii i-au botezat creştini. Mă respectă, sunt mulţumit. Sănătoşi să fie!“. Mehmet Selatin se bagă în discuţie şi începe să îl certe de faţă cu noi: „Degeaba eşti bătrân, că vorbeşti prost. Fii-mea a vrut să se mărite cu un român şi nu i-am dat voie. Noi avem religia noastră. Suntem români, trăim în România, dar religia trebuie să ne-o ţinem“. Ali i-o retează scurt: „Da’ tu de ce mănânci porc, mă? Dacă ţii religia, de ce mănânci porc?“. Mehmet se enervează şi ridică mâinile către cer: „Păi, dacă l-a lăsat Dumnezeu, d-aia-l mănânc!“. Cearta se termină în hohote de râs. N-are nimeni nimic cu nimeni la Dobromir.
Musulmanii care n-au ajuns niciodată la Mecca
Unul dintre cei cinci stâlpi ai religiei musulmane spune că fiecare credincios este dator să ajungă la Mecca măcar o dată în viaţă. Musulmanii din Dobromir nu pot respecta această poruncă pentru că sunt prea săraci ca să poată călători până în oraşul sfânt al islamului, aflat tocmai în Arabia Saudită. “N-am ajuns niciodată, dar tot mai sperăm. Am vrea să mergem, dar aici la noi e lumea săracă şi n-are cu ce să se ducă. Ne uităm şi noi la televizor”, mai spune Iaşa Remzi.
În Dobromir, femeile spală rufele în centrul satului, la cişmea
Toleranţă şi sărăcie
Mega-moscheea şi refugiaţii care ar urma să vină în România sunt probleme minore pentru cetăţenii din Dobromir. Musulmanii ridică din umeri şi nu înţeleg ce legătură ar putea să aibă toate astea cu ei: „Noi n-am venit din altă ţară ca să dăm românii la o parte, noi
ne-am născut aici, avem buletin românesc“.
Ali Muzechea, unul dintre cei doi imami care păstoresc comunitatea din Dobromir, crede că teama de islam vine din necunoaştere: „În anumite zone ale ţării, unde nu au fost musulmani, religia islamică nu este cunoscută şi din cauza asta apar discuţii: nu vrem mega-moschee, nu vrem musulmani în ţară pentru că sunt răi şi sunt terorişti. Însă religia islamică nu are nicio legătură cu terorismul. Chiar îi rog pe bucureşteni să stea liniştiţi pentru că nu văd de ce s-ar teme. Aşa cum am convieţuit aici, în Dobrogea, sute de ani, aşa va fi şi în continuare“.
La Dobromir sunt două moschei şi nu mai zice nimeni nimic. Au fost şi renovate recent, din fondurile primăriei şi din sponsorizările unor oameni de afaceri turci. Primarul Eugen Iliescu se laudă că s-a îngrijit de ele la fel cum s-a îngrijit şi de bisericile ortodoxe: „Dacă ar fi existat separare etnică aici la noi, eu nu puteam ajunge primar, pentru că turcii sunt majoritari. Înainte a fost primar turc, iar acum m-au votat pe mine. Le-am renovat geamiile. Mi se pare ceva normal. Nu înţeleg de ce la Bucureşti se discută atât. Dacă sunt musulmani acolo, e normal să le faci moschee, pentru că şi noi avem biserici în alte ţări“.
Cu refugiaţii e o treabă complicată. Avem şi noi şomerii noştri, avem tineret care nu le putem asigura... Acum mai vin şi aceştia. Dumnezeu ştie cum e bine! Eugen Iliescu, primarul comunei Dobromir
„Du-te, bre, de-aci, cu turcii matale“
Suntem în primăria din Dobromir, într-o cameră care se umple cu oameni. Din când în când, primarul bagă capul pe uşă şi ne anunţă triumfător: „Încă unul. Tot musulman şi el“. S-au adunat toţi turcii din primărie şi fiecare are o poveste. Ali Sari a ajuns, când era mai tânăr, prin părţile Ardealului şi s-a certat cu o vânzătoare care l-a întrebat în ungureşte dacă vrea să cumpere ceva. S-a supărat Ali şi i-a ars o înjurătură în limba română, să-l ţină minte. „Noi nu suntem ca ungurii, mă băieţi, să creăm probleme, noi suntem cuminţi“.
Ismail Esma, femeia de serviciu, şi-a pândit copiii pe la ferestre când se uitau la un meci de fotbal. Juca România cu Turcia şi copiii strigau ameninţând televizorul cu pumnii: „«Dă-i mă, hai! Acu!» Şi odată mi-a trecut prin cap: oare cu cine or ţine, pentru cine strigă aşa? Cu turcii, m-am gândit, pentru ăia strigă. Şi am intrat peste ei: «Mă, cu cine ţineţi voi, cu turcii?». S-au supărat copiii pe mine: «Du-te, bre, de-aci, cu turcii matale. Cu România ţinem, să câştige ai noştri!»“.
Actualităţi turceşti
Însă turcii din Dobromir nu s-au lăsat românizaţi în totalitate. La multe au renunţat, dar limba nu şi-au uitat-o cu niciun chip. În casele musulmanilor se vorbeşte numai turcă şi copiii ajung la şcoală fără să ştie aproape niciun cuvânt în limba română. „În clasele primare se întâmpla ca profesorii să le transmită o sarcină elevilor de etnie turcă şi aceştia să nu înţeleagă nimic. E nevoie ca aceia care cunosc cât de cât limba românâ să le traducă şi celorlalţi“, spune Daniel Stroe, preot în comună şi în acelaşi timp director al şcolii.
Şi mai e ceva care contribuie la perpetuarea limbii turce în comunitate. Cu toată sărăcia lor, ţăranii din Dobromir au strâns bani şi au montat pe case antene parabolice îndreptate spre sud. Prind cu ele turcii, zeci de programe. La cârciumă sau la biliard (e o masă de biliard în centrul satului) se discută aprins actualităţile din Turcia. Tocmai avusese loc un atentat la Ankara şi ţăranii clătinau din cap a prăpăd.
Tradiţie locală: niciun promovat la Bac
Imamul Ali Muzechea alături de câţiva copii din sat
Diferenţele religioase nu creează probleme în şcoală. Religia islamică şi religia ortodoxă se predau în paralel, iar la festivităţile de deschidere cântă şi popii după Biblie, şi imamii după Coran. Însă faptul că elevii de etnie turcă învaţă limba târziu conduce la rezultate dezastruoase: în ultimii ani, niciun absolvent al liceului din Dobromir n-a reuşit să treacă examenul de Bacalaureat, mulţi dintre ei fiind eliminaţi pentru că n-au reuşit nici să-şi scrie numele pe foaia de examen.
Pentru ei, alternativele sunt puţine. Cei mai curajoşi îşi iau lumea în cap şi pleacă peste hotare, în Anglia, Germania sau Italia. Unii se duc şi în Turcia, unde au avantajul limbii, dar sunt plătiţi mai prost şi viza trebuie înnoită trimestrial. Cei care rămân, trăiesc din creşterea animalelor, din alocaţii şi din ajutoare sociale. Musulmanii se bat cu pumnul în piept că ar vrea să muncească, dar n-are cine să-i angajeze. Primarul se declară neputincios: „Locuri de muncă chiar nu avem, pentru că aici industria nu se poate dezvolta. Suntem departe de căile de comunicaţii, de autostradă, de calea ferată, de tot…“. În Dobromir nu există nici semnal la telefon şi trăieşti mereu cu senzaţia că te afli dacă nu la capătul lumii, cel puţin la capătul ţării. Graniţa cu Bulgaria e la trei kilometri şi dobromirenii se mai întâlnesc pe lângă hotar cu ţăranii de prin satele bulgarilor. „Tot amărâţi sunt şi ei“, au constatat ai noştri.
Un cetăţean musulman din Dobromir, cu fes tradiţional turcesc şi hanorac modern, se întoarce acasă după ce şi-a potolit setea la cişmeaua din centrul satului
Disperarea lui Neciatin
La marginea Dobromirului se află un cimitir vechi în care sunt îngropate generaţii şi generaţii de musulmani. Nimeni nu mai ştie de când. Pietrele funerare s-au scufundat încet în pământ, iar numele morţilor au fost şterse de ploi şi de vânturi. N-au mai rămas decât nişte bolovani colţuroşi care ies din iarbă.
Dincolo de ei, în acest peisaj dezolant, se află câteva case sărăcăcioase şi una e a lui Ali Neciatin. E mai mult un bordei lipit cu pământ, dar înăuntru e curat, există şi un colţ pentru rugăciune. Neciatin ne arată cum s-a strecurat ploaia printre ţigle, cum s-au crăpat pereţii, cum a putrezit acoperişul. I se citeşte disperarea în ochi, iar Stan Vasile, cumnatul lui, îi răsuceşte cuţitul în rană fără niciun regret: „Cade pe tine la iarnă, n-ai ce-i mai face“. Vasile e de prin părţile Galaţiului, dar viaţa l-a purtat tocmai la Dobromir, unde s-a însurat cu sora lui Neciatin. El e mai înstărit, are casă mai bună şi gard împrejur. Se laudă că a terminat liceul: „Noi, ăştia cu carte, ne mai descurcăm cât de cât“.
Neciatin se vaită că n-are unde să muncească Spune că pe vremea comunismului a lucrat la un CAP şi a crescut cinci copii. Unul a murit, trei s-au răspândit prin lume, unul se învârte pe lângă noi, în picioarele goale. Acum nu mai are nimic şi tot mai speră să îi întindă cineva o mână de ajutor. Vasile îl apucă de umăr şi îi spulberă aşteptările în mod brutal: „În ziua de azi e fiecare pentru oala lui, Neciatine. De ce nu vrei să înţelegi că primarul, odată ce l-ai votat, nu mai vine el să te ajute pe tine? Tu n-ai altă soluţie decât să te bagi cu capul în pernă şi să plângi“. Neciatin e consternat de ceea ce aude: „Bine, mă, cumnate, dar el când a promis...“. Vasile dă din mână a lehamite şi se întoarce către noi: „Îl mai ajut şi eu cât pot, dar le am pe ale mele“.
Neciatin ne conduce către maşină, înaintând printre bolovanii care au fost cândva nişte pietre de mormânt. Plânge ca un copil: „N-am nici ce să mănânc“. Dar adevărata lui tristeţe e că nu mai are nicio speranţă. Chemările la rugăciune care se aud seara peste Dobromir sună tot mai îndepărtat. „Allahu Akbar“, Allah e mare. Neciatin e mic în coliba lui de pământ, iar religia nu-i ţine de cald în aceste nopţi de sfârşit de toamnă.
Neciatin alături de fiul său cel mic, pe şoseaua care trece prin faţa casei lor
CITIŢi ŞI: România musulmană. Un tablou complet al islamului de lângă noi
URMĂRIŢI AICI: Filmul documentar „România musulmană“
Se încarcă comentariile...
