VIDEO Johnny Răducanu, muzician: „Înainte, până şi hoţii aveau simţul măsurii"

Maestrul Johnny Răducanu spune că mulţi tineri sunt daţi la o parte şi nu pot accede în posturi-cheie pentru că „sunt deştepţi" şi nu se pretează la furtişaguri, minciuni şi alte nereguli.

Ştiri pe aceeaşi temă

 

Jazzmanul Johnny Răducanu s-a aşezat „La masa Adevărului" cu inima deschisă, aşa cum se aşază la pian în serile în care este înconjurat de prieteni, lucru perceptibil pe tot parcursul discuţiei. El a vorbit fără oprelişti despre mâhnirile pe care le are în ceea ce priveşte societatea românească.

CARTE DE VIZITĂ

Numele real: Răducanu Creţu.

S-a născut la 1 decembrie 1931, la Brăila.

S-a remarcat ca interpret de jazz încă de la 19 ani.

A studiat muzica la Iaşi, la Cluj, apoi la Conservatorul din Bucureşti, clasa contrabas.

Provine dintr-o familie cu tradiţii muzicale de peste 300 de ani, de pe timpul lăutarului Petre Creţu Solcanu.

Printre albumele sale se numără „Jazz în ţara mea", „Confesiuni", „Jazz antifanariot" şi „Jazz Bestament".

Johnny Răducanu îşi aminteşte cu nostalgie despre România anului 1939 Fotografii: Petrică Tănase

„Adevărul": Astăzi sunt din ce în ce mai mulţi tineri care o iau uşor, uşor spre Occident, acolo unde n-aţi vrut dumneavoastră să rămâneţi...

 Johnny Răducanu: Dragă, nu s-o ia uşor, eu aş zice s-o ia foarte repede într-acolo! Chiar i-aş ruga, înţelegi!? Fiindcă fiecare tânăr trebuie să vadă lumea, dar trebuie să-şi iubească biografia, locul, tradiţiile moştenite, mormintele familiei. Trebuie să-i iubească pe oamenii care au murit în război pentru teritoriul ăsta şi pe aceia care au făcut societatea românească să ajungă unde a ajuns în 1939. Vezi „gaşca" - mă scuzaţi că spun cuvântul acesta, dar merge şi aşa! - lui Bălcescu. Au venit toţi de la Paris, s-au întors în ţară, au pus mâna şi au ridicat ţara cât au putut. Aşa am ajuns să fim ţară francofonă... Du-te să vezi la Sorbona, prin anii '30-'31, anuarele pe care le au studenţii; ai să vezi că sunt o mulţime de români, în cap cu Eliade şi Cioran, dar mai sunt şi alţi mulţi români care au rămas afară. Dar vreau să spun următorul lucru pe care l-am aflat chiar la Paris: prin anii '30, când apărea un român acolo şi îşi declara candidatura, un loc era dinainte luat. Ăştia au fost studenţii români!

Ce se întâmplă cu tinerii noştri de câţiva ani încoace? Nu mai sunt atât de vizibili în mediile intelectuale...

S-a întâmplat ce aş vrea să nu se întâmple cu copiii ăştia de pleacă afară. De aia eu le spun, îi „gonesc" afară, să bată lumea, să vadă cum stau lucrurile. Fac o paranteză: astăzi există o libertate extraordinară, cea mai mare libertate! M-am dus la Londra şi mi-a căzut foarte bine la suflet să văd că ei intrau cu buletinul. Eu eram obişnuit cum era înainte, cu paşaport din ţară comunistă - ne puneau deoparte, ne ţineau acolo şi ne controlau.

Oricum, ei au sentimentul naţional mult diluat, în comparaţie cu generaţia dumneavoastră...

 Nu-l mai au din cauză că nu se ocupă nimeni de ei. Există o mulţime de indivizi care ar trebui să se ocupe de viitorul lor şi de viitorul ţării, dar care se ocupă de chestii individuale. Trebuie să te gândeşti că tinerii sunt viitorul, că trebuie să ţină ţara asta mâine, că trebuie s-o protejeze. Nu o pot proteja din cauză că, dacă eşti deştept, ăştia te dau la o parte. Fiind deştept, nu mai începi să furi, nu mai începi să minţi, nu mai eşti mediocru, nu mai poţi să faci mizerii. Pe aceştia care sunt în fruntea bucatelor trebuie să-i dăm jos pentru că nu se gândesc la nimic. Mereu o s-o spun, până voi muri: înainte, în Ţara Românească, până şi hoţii aveau simţul măsurii. Aveau o expresie românii: „Bag mâna până aici!", adică până la degetul mare. Asta mă doare cel mai tare. Ce morală era în 1939, în România... „Fură, dar mai lasă şi de prăsilă!" Înţelegi cuvântul ăsta?

Azi nu prea mai rămâne de prăsilă...

 Nu mai rămâne nimic, dar nimic!

Pe aceştia care sunt în fruntea bucatelor trebuie să-i dăm jos pentru că nu se gândesc la nimic. Mereu o s-o spun, până voi muri: înainte, în Ţara Românească, până şi hoţii aveau simţul măsurii.

„Politicienii vorbesc ca golanii"

Mai votaţi?

Votez. Întotdeauna mă voi duce să votez. Acolo unde am să văd măcar un atom, un gram de speranţă, voi vota. Dar, de obicei, nu prea îmi vine să votez nimic. Fiindcă este o stare jalnică - nu ai ce vota. Mie mi-ar plăcea unul cu o retorică grozavă. Dar niciunul nu are aşa ceva pentru că retorica nu se mai învaţă în liceu. În România nu se mai învaţă nimic. Politicienii nu ştiu ce e aia retorică, vorbesc ca golanii. Nici un profesor de clasa I de liceu la Tecuci nu vorbea aşa limba română.

Am ajuns la o chestiune sensibilă şi mă bucur că aţi adus-o în discuţie...

 Numai asta? Sunt destule!

Sunt foarte multe, dar stricăciunea a plecat de sus în jos. Parcă s-a degradat foarte mult limbajul în spaţiul public...

 Ştii din ce cauză a pornit stricăciunea de sus în jos? La începutul comunismului - eu ce vorbesc sunt lucruri pe care le-am văzut cu ochii mei! - era un sat care există şi acum lângă Brăila şi care se chema Viziru. Un sat care, în 1938, avea lumină electrică. Îţi dai seama că acolo erau oameni înstăriţi, oameni gospodari, oameni serioşi. Şi la Viziru aveam un coleg de şcoală primară la care mă duceam vara. Am văzut cu ochii mei în 1948 ce s-a întâmplat, atunci când comuniştii şi-au pus amândouă bucile în fotoliu şi au luat ţara pe care s-au aşezat bine, cu Groza în frunte, putrezi-i-ar oasele!

Dr. Petru Groza era atunci în floarea vârstei...

 Da. Sinistră persoană! Ce-a făcut el s-a văzut şi în Viziru. Bine, la propunerea lui, pentru că era mai deştept decât domnul Dej. Asta deşi Dej o avea pe evreica aia - n-am nimic cu neamul evreisc, doar cu aia am! - Ana Pauker, care avea o faţă de criminală. Ţara era condusă de ruşi din spate. Deci am văzut atunci, cu ochii mei, primul fenomen. În orice sat sunt trântori - aici e vorba valahului: „Pădure fără uscături nu există!" Comuniştii au văzut cât e de prosper satul ăsta Viziru şi cu lumină electrică, şi cu radio. Mai erau trântori prin sat care nu munceau şi care erau foarte săraci, vai de mama lor. Şi sărac dacă eşti, dacă munceşti tot găseşti o pâine cinstită. Bei un ceai şi mănânci o pâine cinstită că ai măturat curtea altora. Tot e ceva! Dar erau trântori, fără nimic şi nu munceau. Comuniştii i-au luat pe ăia. Pe unul l-a făcut primar - atenţie!, acum bagă de seamă ce spun eu - iar pe altul l-a îmbrăcat în uniforma de miliţian.

Au întors ierarhia valorilor...

 Total, pe loc, brusc! Nu schimbi cămaşa unei societăţi care este formată de secole. Comuniştii l-au făcut brusc, dintr-o dată, pe unul şeful Miliţiei, au dat jadarmii afară şi au făcut miliţieni - că ei între ei se cunosc ca lumea bună. Şi atunci au scornit prima nenorocire - ăluia care avea cai şi vite şi muncea de dimineaţă până seara cu nevasta, cu copiii, cu argaţii, cu ce vrei, i-au spus „chiabur" şi i-au luat tot.

Şi l-au mai băgat şi la puşcărie...

 Îi băgau la puşcărie pe aceia care spuneau: „De ce mi-ai luat tot?!" Pe cei care n-au zis nimic nu i-au omorât, dar i-au sărăcit. Şi au început comuniştii să se laude că au pus lumină electrică în satul Viziru, deşi exista dinainte. Le-au dat ţăranilor aparate mici de radio. Făceau nişte lucruri de-ţi stătea mintea în loc. Unei părţi din ţărănime, care nu prea era dusă la biserică, i s-a părut că sunt buni comuniştii. Şi a început o chestie sinistră între ăia mai avuţi şi ăia mai săraci. Cei mai săraci au uitat că ei nu erau capabili. Aşa se face şi azi. Unii fac afaceri cinstite, au curaj şi îmi place de ei. Alţii au averi pe necinstite. Dar alta vreau să spun: aceia pe care i-au făcut comuniştii miliţieni sunt părinţii sau bunicii ăstora de astăzi. Cum e turcul, şi pistolul!

Acei pe care i-au făcut comuniştii miliţieni sunt părinţii sau bunicii ăstora de astăzi. Cum e turcul, şi pistolul!

„Nemţii i-au învăţat pe valahi ce e aia hârtie de toaletă"

Cu cine aţi simpatizat în perioada interbelică, cu ce partid?

Cu regele.

Eraţi ataşat de Carol al II-lea?

 Mihai era centrul nostru, al Străjeriei. Îmi plăcea Curtea regală. Erau oameni, fratele Nicolae pleca cu maşina. Erau iubiţi de popor.

Se spune că în perioada dictaturii regale multă lume l-a perceput pe Carol al II-lea ca pe un corupt. Dumneavoastră cum l-aţi perceput?

Nu e adevărat. Când au venit nemţii în ţară, i-au învăţat pe valahi ce e aia hârtie de toaletă, le-au făcut Parcul Herestrău, le-au făcut hipodrom la şosea. Le-au făcut românilor un oraş, i-au învăţat meserii, le-au dat pământ când luptau. Era altă lume, nu lumea aia de sat, de bordei. Şi în bordeie era curat, aveau găini, aveau pâine.

Erau lucrurile aşezate...

Da. Dar nemţii i-au scos pe români din bordei şi le-au făcut lumină, i-au învăţat ce e ăla radio, au început să crească oameni de cultură...

Oamenii obişnuiţi au început să se emancipeze. Dar asta s-a întâmplat în special pe vremea lui Carol I...

 Sub nemţi. Înainte nu ştiau decât agricultură.

Nemţii i-au scos pe români din bordei şi le-au făcut lumină, i-au învăţat ce e aia radio, au început să crească oameni de cultură.

„Educaţia mea au fost strada, cartierul, oamenii cu care eram"

De ce aţi revenit mereu în România, în anii dictaturii, când puteaţi rămâne la Londra, la New-York sau prin alte părţi?

Întrebarea asta mi-o pun mulţi şi este un lucru jalnic care mă doare tare. Ei nu-şi pot imagina de ce m-am întors. Educaţia mea, şi a tuturor celor din generaţia mea, au fost strada, cartierul, oamenii cu care eram. Fiecare contribuiam cu o picătură la frumuseţea ţării. Când spun frumuseţe nu mă refer la cea a naturii pentru că aia o dă Dumnezeu. Mă refer la frumuseţea relaţiilor umane - respectul, simţul măsurii şi religia erau capitole care funcţionau perfect. Dar astea nu mai sunt, au dispărut cu desăvârşire şi atunci s-a degradat totul. N-am rămas în America, mi-am spus să nu am voie să-mi părăsesc mormintele.

Mormintele v-au legat atât de mult de România?

Da, părinţi, fraţi, oameni care au murit în război şi prieteni, colegi, vecini. În timpul războiului, când venea trenul cu soldaţi în permisie, mergeam toţi copiii cu mama să vedem care dintre ei se mai întoarce. Cum am fi noi doi stând pe stradă şi mamele noastre acolo, în gară. Când te dădeai jos din tren, te întreba mama mea: „Gică, dar Viorică unde-i?" Şi Gică ştii ce făcea? Scotea chipiul şi stătea drepţi, cu capul plecat, iar noi înţelegeam că Viorică s-a dus. Asta se întâmpla în toată gara...

Vedeţi, acest tip de argument nu prea mai funcţionează la generaţiile de astăzi.

Generaţiile de astăzi nu înţeleg aceste lucruri pentru că aici e vorba de o boală criminală - exagerarea că românii fac întotdeauna lucrurile mai pompos, să se dea în spectacol.

Credeţi că îşi mai exprimă cineva, astăzi, sentimentele faţă de ţara unde s-a născut sau de naţiunea din care provine? Tinerii se simt jenaţi să facă aşa ceva...

N-o să întâlniţi niciunul în generaţia de astăzi. Cei care o fac sunt în minoritate, sunt rari. Dar în minoritate sunt şi Pleşu, şi Liiceanu. Ca ei mai sunt, din fericire, în ţara asta.

Elitele vor fi întotdeauna în minoritate...

De la Platon încoace. Numai că ăia din minoritate erau ascultaţi de ăia care erau mediocri, „furnici". Acum, nu! Totul porneşte de la educaţia socială, culturală, politică. Nu ştiu cum să le înşirui eu pe-astea... Ar trebui să spun educaţia politică, culturală, socială. Toate sunt în mod egal.

Se răsfrâng în mod egal asupra societăţii...

Se răsfrâng asupra teritoriului unde te afli. Se răsfrâng în tot ce respiră, de la animal până la om.

N-am rămas în America, mi-am spus să nu am voie să-mi părăsesc mormintele.

„Norocul meu a fost că am lucrat prin mari cafenele"

Aţi urcat pe scenă cu Sir Peter Ustinov...

Da. Cu domnul Ustinov... Norocul meu a fost că am lucrat prin mari cafenele la viaţa mea. Am fost angajat la „Hilton" doi ani şi jumătate, la „Golden Tulip" - ăsta este un concern de hoteluri olandeze, locuri speciale pentru oameni care vor să se odihnească şi să vadă frumuseţea reală a naturii, fără s-o mai „scarmene" alţii, fără să-i pună lumini. Deci pe domnul Ustinov l-am cunoscut cântând. Îmi făceam meseria cu dragoste, ca şi dânsul. Cântam la pian puţin din Bach, puţin din Chopin, romanţe româneşti, tot felul de muzici din filme. Asta le învăţasem eu şi făcusem un repertoriu. Cântam cu pasiune şi cu preţuire. De multe ori, erau prin cafenele oameni care foşneau ziarele şi mă enervam. Dar eu cântam cu bucurie şi ajungeam până acolo că-i făceam să închidă ziarele să mă asculte...

E tulburător pentru un muzician să audă zgomote în sală...

Dacă faci meseria cu iubire... Eu ziceam: „Deocamdată, Ceauşescu nu-mi dă voie să mă exprim afară în meseria mea. Norocul meu este că ştiu să cânt muzica asta de caffe-concert, cu talentul pe care mi l-a dat Dumnezu, cu dorinţa de a fi frumos, cu dorinţa de a simţi ceva domnul ăla care bea whisky şi care e îngândurat că a pierdut nu-ştiu-ce afacere." Trebuie să adulmeci locul ca un câine şi atunci oamenii întorc imediat capul.

Ceea ce aţi spus este în legătură cu smerenia creştină...

Eu nu ştiu ce smerenie este, eu ştiu una singură: să ai dragoste în tot ce ai face. Adică desfuzi canalele, n-ai fost bun să creezi o carte, atunci fă aia ca lumea şi gata! Spală-te şi apoi intră într-un local să mănânci cinstit!

V-a iubit şi Anthony Quinn...

Semănam. Era şi el săgetător. Şi era artist plastic, ştii?

Da, era sculptor...

Era un sculptor foarte bun, era violent... Şi eu sunt violent şi, din cauza violenţei, am ajuns să fac diabet pe fond nervos. De acolo mi s-a tras toată tragedia. Am ajuns acum în faza finală şi voi face dializă.

O nouă încercare peste care veţi trece...

Primesc dializa deschis. M-am gândit mult la ea, nu e uşor să fii blocat. Americanii ştii cum fac? Americanii îmi plac cu ignoranţa lor, tot ce e în America îmi place. Dar la New-York în mod special fiindcă New-York-ul nu are nicio treabă cu America.

E altă lume...

E cel mai tare oraş de pe planetă. Acolo nimeni nu-i nimeni, asta îmi place! Acolo am văzut un autobuz cât camera asta de mare cu oameni în vârstă şi cu tineri care făceau dializă. Mergeau în excursii şi făceau dializă în autobuz. Asta înseamnă respect faţă de om, în general. Trebuie să ai respect pentru ăla care munceşte, chiar dacă nu munceşte cu talent şi cu fantezie. Corectează-l şi spune-i „Nu da cu mătura acolo, ia periuţa!"

New York-ul e cel mai tare oraş de pe planetă. Acolo nimeni nu-i nimeni, asta îmi place!

„Am vorbit de câteva ori cu Dumnezeu"

Ce vă nemulţumeşte cel mai mult, astăzi, în societate?

Ignoranţa şi lipsa de umanitate faţă de inferior. Fiindcă există şi băieţi deştepţi, culturali, care nu se implică. Au în ei un egosim îngrozitor. Nu se gândesc că, dacă ar implica jumătate din fiinţa lor, ar ajuta societatea. Nimeni nu se gândeşte la asta în acest moment. Orice om îngâmfat, chiar şi cel care ştie să spargă o bancă, dacă ar da jumătate societăţii... Asta apropo de „Furi, dar mai lasă şi de prăsilă!". Dar cine să-i înveţe pe români să fie atenţi? Cei care conduc trebuie să facă asta.

Poate şi Biserica ar trebui să se implice...

Biserica ar trebui să fie punctul esenţial, dar Biserica nu mai e aşa... L-am văzut pe Becali - care este un băiat aşa, drăguţ, simpatic; de restul nu vorbesc - într-o biserică, în faţa altarului, că a băgat mâna în buzunar şi că a scos câteva sute de euro, iar preotul a ridicat sutana pentru ca Becali să-i bage banii în buzunar. Şi preotul i-a spus: „Să fie primit!" Când ajungi la asemenea chestii...

Asemenea episoade nu sunt reprezentative pentru Biserică.

 Nu ştiu. Eu am vorbit de câteva ori cu Dumnezeu. Am avut noroc. Eram în unele situaţii şi l-am rugat să mă ajute. I-am spus: „Vă rog să nu vă supăraţi că eu nu mă mai duc la instituţia pe care pământenii au făcut-o, dar Dumneavoastră ştiţi de ce!"

Asta i-aţi spus lui Dumnezeu...

Da. Şi I-am spus că o să mă duc la o biserică dacă o să mai găsesc persoane precum Părintele Galeriu. La Revoluţie, atunci când trăgeau cu armele porcii ăia şi-i omorau pe nevinovaţi, dacă vreo 500 de preoţi din Bucureşti porneau din Piaţa Unirii şi mergeau până la Universitate, cu lumânări, spunând „Tatăl nostru", se opreau şi furnicile. Ar fi îngheţat toţi. Asta înseamnă putere dumnezeiască.

I-am spus lui Dumnezeu că o să mă duc la o biserică dacă o să mai găsesc persoane precum Părintele Galeriu.

„Mă enervează Nichita că avea dreptate"

Care e cea mai dragă amintire a dumneavoastră legată de Nichita Stănescu?

Mă enervează Nichita... că a murit! Pentru că spunea tot timpul: „Bătrâne, să murim, bre, tineri, nu bătrâni!" Mă enervează. Avea dreptate. Să mori când eşti valid, să nu mori când eşti invalid.

Şi suferinţa are rostul ei...

Bătrâneţea este o nenorocire îngrozitoare.

Dar are şi frumuseţea ei...

Care?

Spre exemplu, experienţa pe care o poţi împărtăşi altora.

Înghite dumneata „frumuseţea" unui funcţionar din Anglia care, zi de zi, merge dimineaţa la bancă, lucrează, vine acasă, mănâncă, udă florile prin grădină, se culcă sau citeşte un ziar. Cu bătrâneţea e la fel! Nu mai are nimic şi fantezia e îngustă. La un artist, fantezia este fără margini şi-n puşcărie. Ăştia toţi care au stat în temniţele comuniste, în frunte cu Mircea Vulcănescu şi cu toate minţile extraordinare omorâte de comunişti, au fost uniţi numai de fantezie. La Aiud, când îi băgau iarna în apă, ei vorbeau despre Kant. Şi comuniştii, care erau vite încălţate, mureau de ciudă. În loc să moară de frig, ăştia ieşeau afară şi spuneau că o să iasă din puşcărie şi că o să plece în America. Şi aşa a fost până la urmă.

Maestre, acum s-a pus semnul egal între mitocan şi omul de succes. Nu cumva asta pleacă din perioada comunistă, atunci când prostul satului era făcut primar, iar cel de sub el, şef de post?

Ştii ce-ai făcut dumneata acum? Ai pus degetul exact pe rană, acolo unde e microbul cel mai tare! Bineînţeles că de acolo pleacă necazul! De pildă, dacă unul e un bun mecanic auto, dar e mitocan şi îşi suflă nasul fără batistă sau trage pârţuri - să mă iertaţi! - nu-l las să-mi repare maşina. Îl iau pe altul care nu e aşa de bun, dar care e băiat civilizat. Îl opresc pe ăla şi-l învăţ eu, eventual, unde nu ştie.

Ăştia toţi care au stat în temniţele comuniste, în frunte cu Mircea Vulcănescu şi cu toate minţile extraordinare omorâte de comunişti, au fost uniţi numai de fantezie. La Aiud, când îi băgau iarna în apă, ei vorbeau despre Kant.

 

 

Dacă apreciezi acest articol, te așteptăm să intri în comunitatea de cititori de pe pagina noastră de Facebook, printr-un Like mai jos:


citeste totul despre: