Asemenea întrebări au apărut de la sine în ultimele săptămâni ca ecou prelungit al tragediei aviatice din Apuseni. Ele sunt însă valabile şi în situaţii mai puţin dramatice, la rigoare chiar banale. Aşadar, câte parale face un cetăţean pentru stat? Acelaşi pe care îl taxează de nu se vede, căruia îi popreşte conturile înainte de Crăciun, pe care îl caută de ultimul ban, pentru ca în schimb să îi ofere medicamente la suprapreţ şi hrană otrăvită, drumuri proaste şi acces greoi la Justiţie, birocraţie sufocantă şi peisaj mediatic scăpat de sub control, otrăvind cu voie de sus minţile şi conştiinţele.

Înainte de a avansa o sumă, să vedem cât face statul însuşi. Ei bine, tot plecând de la accidentul recent, autorităţile nu sunt în stare să reacţioneze la vreme, să se coordoneze eficient. ţară membră UE şi NATO, România nu îşi gestionează în timp real teritoriul. Are pete albe pe hartă. Aşa cum un pacient cade din ambulanţă, un avion căzut din cer nu alertează pentru moment pe nimeni. Doar pe câţiva localnici înzestraţi natural cu simţul solidarităţii. Eroismul acestora este atât de evident, precum sunt nesimţirea şi cinismul diriguitorilor.

Revenind la preţul vieţii fiecăruia dintre noi, se pare că politicienii nu au învăţat nimic din lecţia istoriei recente. Or, comunismul s-a instalat cu forţa la putere, a băgat în puşcărie elitele, s-a menţinut exclusiv prin teroare şi suspiciune, a distrus tradiţii şi a dizlocat violent destine. Atrocităţile s-au petrecut, fără rest, în numele „omului nou”. Asasinarea omului de dragul omului: acesta este paradoxul sângeros al totalitarismului roşu. Nu conta câţi mureau, importantă fiind salvarea ideologiei. Realitatea nemijlocită era subordonată himerei, aşa cum azi responsabilitatea ajunge sacrificată de dragul imaginii.

Oriunde am privi, de la şcoală la sănătate şi de la parlamentari la funcţionari, statul român de azi are nevoie de un corectiv antropologic. Oricât de simplu sună pentru unii, să repună omul în centrul raţiunii sale de a fi. Aşa cum au făcut-o, de pildă, nemţii după cel de al doilea război mondial când au declarat, în preambulul Constituţie, demnitatea omului ca principiu fundamental. Acesta reprezintă, în fapt, autocenzura puterii publice de orice fel. În traducere liberă: viaţa nu are preţ negociabil. Apărarea ei nu este nici facultativă şi nici o chestiune de noroc.