Pun fiecare pas cu un fel de teamă, de parcă paşii mei ar profana pietrele pe care a mers Isus însuşi, purtând Crucea grea de 25 de kilograme. Îmi imaginam acest Drum al Crucii că pe un urcuş greu printre ziduri şi lăcaşuri monumentale, ameninţătoare, strivitoare. M-am înşelat, de la fosta reşedinţă a lui Pontius Pilatus drumul mai întâi coboară. Din locul în care Isus a dat crucea unor târgoveţi drumul începe să urce, dar să se şi îngusteze, fiind flancat de tarabe de tot soiul, pline de lucruri de care nimeni nu ar avea nevoie tocmai atunci şi acolo, de la coroane de spini de tinichea, cu sau fără beculeţe, la punguţe cu tămâie sau nugat cu ciocolată, sticluţe cu uleiuri şi parfumuri, cruciuliţe de tablă, iconiţe de hârtie în rame de plastic.


Via Dolorosa, Ierusalim

De ce te-au răstignit, Isuse? Pentru că ai alungat negustorii şi bişniţarii de sub colonadele din Lăcaşul Domnului? Şi unde am ajuns? Lăcaşe sfinte care adăpostesc bişniţari şi traficanţi există acum peste tot în lume, Via Dolorosa aşişderea, dar într-o altă formă: în Berlinul meu, bulevardul Kurfürstendamm porneşte de lângă biserica Gedächtniskirche dintr-un văd, natural şi comercial, subţiindu-se la gusturi după câteva sute de metri, de unde încep tarabele ferecate în acvarii de sticlă şi metal în care oameni cu bani foarte mulţi şi minte ceva mai puţină cumpăra în neştire ţoale aiurite, lipsite de sens şi de gust, doar să se cheme Gucci, Versace, Dior, cu eticheta pusă mare, pe faţă, să crape vecinii. Via Dolorosa a timpurilor moderne, mă doare sufletul să văd atâta prostie atunci când mă bucur gândindu-mă la tine.

Pun fiecare pas pe Via Dolorosa din Ierusalim care acum urca, simţind cum acea teamă iniţială capătă o altă dimensiune.

Nu vrem cruciuliţe de tablă pe Via Dolorosa, dar acasă vrem banane din Ecuador, ananas din Barbados, carne de viţel pentru grătar din Brazilia, vin din Australia, arahide din California, ceai din Himalaya şi apă chioară la sticlă din Franţa.

Isuse, ştii cum vine asta? Toate aceste bunătăţuri ajung la noi cu avionul, cu vaporul, cu camionul, cu furgoneta, temperate în containere high-tech. Iar noi înşine suntem avizi să ajungem personal acolo de unde ne vin menţionatele bunătăţi, pe care băştinaşii respectivi nu prea le au pe mese, pentru că ni le trimit nouă, pentru bani.

Urc pe stradă şi mă gândesc mai departe: Aşadar, iar avioane, iar vapoare, autobuze, trenuri, jeepuri închiriate, dar în sens invers, şi geografic, dar mai ales spiritual. Cărând după noi valize Samsonite supradimensionate şi rucsaci de ultimul răcnet al tehnicii. De ce ne chinuim pe drumuri, de ce ne opintim cu bagajele, dacă bananele, carnea şi arahidele tot ne vin acasă, de ce ne avântăm în contratimp cu ceea ce ne-am dorit?

Pentru că tânjim şi după altceva, nu numai după banane. După ce tânjim? După însăşi lumea bananelor, care este un sistem de stări diferite de cele pe care le simţim acasă, alt aer, altă culoare, dar, mai ales, alt fel de a trăi de la o stare la alta: umblând desculţi, prin praf şi prin băltoace, prin smârcuri şi prin hăţişuri, prăjind carne la foc de vreascuri, prăjindu-ne pielea pe nisipuri fierbinţi, bălăcindu-ne prin văluri sau prin cascade, bând apă din izvoare, tutuindu-ne entuziasmaţi cu localnicii care umblă la fel de zdrenţăroşi şi nespălaţi ca şi noi.

Pun un pas după altul pe Via Dolorosa cu o teamă care urcă, la fel ca drumul, de la subiectiv la obiectiv.

Natură adevărată, simţuri pure, libertate de mişcare şi de simţire, asta vrem – dar cu maşina autopilotată şi multiconectată în garaj, cu banane şi cu apă chioară nobilă în frigider, cu realităţi virtuale construite pe displayurile din toată casa, cu temperatura şi umiditatea menţinute iarna şi vara ca în Caraibe de sisteme sofisticate de climatizare, cu jocuri de apă din duşuri, cascade şi jacuzzi, cu raze de soare sau de lună imitate din tavan.

Vrem realitate pură, dar cu garanţia că ne putem permite şi o realitate superioară, atât materială, cât şi virtuală, chiar dacă trebuie să câştigăm bani pentru ele, cu mai multă sau mai puţină muncă.

Dar, în orice caz, cu multă, cu foarte multă energie.

Merg şi mă gândesc la faptul că un om are nevoie, în medie, de o energie de 2400 de kilocalorii pe zi, ceea ce înseamnă, rotunjit, 3 kilowatt-oră. Spre comparaţie, o maşină modernă cu propulsie electrică are nevoie, în medie, de 16 kilowatt-oră la suta de kilometri, una cu motor Diesel cam de două ori mai mult.

Isuse, tu ştii ce face, de fapt, corpul nostru cu energia asimilată: cea mai multă (20-25%) se duce la creier, în funcţie de mărimea şi activitatea acestuia. Muşchii vor cam tot atâta energie cât şi creierul, la fel şi ficatul. Inima, adică pompa centrală, care ne pune în mişcare tot circuitul, se mulţumeşte cu mult mai puţin (6-9%), la fel şi rinichii.

Mă opresc puţin la staţia a III-a de pe Via Dolorosa, unde Isus căzuse pentru prima dată, gândindu-mă: câtă energie consumă, de fapt, o familie? Într-un stat cu economie dezvoltată, cum este Germania din care am venit aici, o familie cu trei copii consumă numai în propria gospodărie aproximativ şase mii de kilowatt-oră pe an. Un burlac cu garsonieră are nevoie de o treime din această energie, ceea ce, prin comparaţie cu o familie, e destul.

Pe ce consumăm această energie? Continuând tot cu exemplul Germaniei, în zona climatică a Europei centrale, aproape jumătate din energia consumată anual într-o gospodărie se duce pe încălzire, cam o treime pe automobil, 8% pe apă, 1% pe lumină. Fără a considera automobilul, cota de energie alocată încălzirii ajunge la 70%, pentru apă caldă se duc 14%, pentru aparatura casnică alte 10%.

Merg mai departe, trecând de staţia a V-a, unde Simon îl ajutase pe Isus să-şi poarte crucea şi socotesc în gând: curentul electric consumat în casă, în cazul în care nu o încălzim electric, este distribuit într-un mod neaşteptat pentru mine: realitatea virtuală ne mănâncă aproximativ 27% din energie (calculatoare, televizoare, boxe), fiind de departe canibalul energetic al casei. Frigiderului îi ajung 17%, maşinii de spălat 13%, plitei electrice 11%, iluminaţiei 9%.

Trecut de staţia a VI-a unde Veronica îi ştersese faţa lui Isus parcă cineva îmi strecoară un gând în minte: câtă energie consumă o familie în cuibul propriu, din toată energia ţării? Ştiam răspunsul.

Consumul de energie al tuturor gospodăriilor individuale se situează la 30% din consumul de energie al ţării, fiind comparabil cu cel al industriilor (26%). Ce îmi dă însă de gândit este că mobilitate are nevoie cam de tot atâta energie (28%) cât familiile în cuiburile lor sau cât toată industria.

Bananele care ne sunt aduse din Ecuador, avionul pe care îl luăm spre Ecuador, toate astea consumă multă energie.

Şi de unde ne luăm această energie, Isuse?

La staţia a VII-a, unde Isus căzuse pentru a doua oară, mă opresc şi reflectez: Energia ne vine de la soare, e adevărat, dar prea multă din ea pe căi lăturalnice: din toată energia mapamondului 32% provine din petrol, 27% din cărbune, 22% din gaz metan (2016). Aşadar, 88% din energia pe care o consumăm provine din arderea combustibililor fosili, adică a resturilor organice putrezite în milioane de ani cu ajutorul energiei solare.

La staţia a IX-a, unde Isus căzuse pentru a treia oară, mi se revelează gravitatea problemei: arderea unui kilogram de petrol generează în medie (ţinând cont de structurile hidrocarburilor conţinute) 3,1 kilograme de dioxid de carbon, din arderea unui kilogram de cărbune rezultă 3,7 kilograme din acelaşi gaz cu efect de seră, din arderea unui kilogram de gaz metan ceva mai puţin, adică 2,7 kilograme.

Isuse, cu o asemenea calotă de dioxid de carbon care se acumulează în atmosferă ajungem să facem din planeta asta o seră, în care razele soarelui intră, dar nu mai ies în totalitate, fierbând-o, muindu-i gheţarii, făcând marile să crească şi să înghită pământ, oraşe şi oameni. Ce facem, Doamne?

Speranţa care ne mai rămâne este tot natura, pe care o siluim acum în neştire: resturile de plante şi de lemn, algele, culturile de plante necomestibile dar combustibile. Toate acestea au deja un aport de o zecime din producţia de energie a lumii, deci de două ori mai mult decât centralele nucleare şi de patru ori mai mult decât hidrocentralele.

La staţia a X-a, unde Isus fusese dezbrăcat de hainele sale, mă opresc îngrozit, gândindu-mă: foamea noastră de energie creşte vertiginos, iar utilizarea surselor fosile de energie rămâne pentru un viitor destul de îndepărtat absolut majoritară.

Aportul diferitelor surse la producţia mondială de energie – istorie şi prognoză – calculate în miliarde de tone de ţiţei, considerând echivalentul energetic al acestuia în comparaţie cu celelalte forme citate

Această mare foame energetică şi problema surselor fosile o demonstrează cu vârf şi îndesat China, care este în plină expansiune economică: consumul de energie al Chinei a crescut în 6 ani (2010-2016) cu 40%, aportul cărbunelui scăzând, cu toate eforturile făcute de chinezi pentru folosirea energiei eoliene şi hidraulice, doar de la 76% la 65%. China rămâne cel mai mare emitent de dioxid de carbon din lume, cu 28% din emisii (2016), urmată de SUA cu 16% şi de Uniunea Europeană cu 10%.

Isuse, ce îi interesează pe chinezi şi pe americani toate strigătele lumii pentru limitarea emisiilor de gaze de seră, toate demersurile pentru acorduri de limitare?

La cea de-a XI-a staţie Isus fusese răstignit pe cruce.

Oameni, naţii, state, se bat şi se omoară pe stăpânirea şi vânzarea de produse din surse energetice: petrol, cărbune, gaz metan. Chinezii au un nivel economic şi industrial de invidiat, care a generat tehnici şi tehnologii de vârf, chinezii vor într-adevăr, şi o lume nepoluată, lucru pe care l-au început cu introducerea pe scară largă, incomparabilă cu alţii la nivel mondial, a mobilităţii cu vehicule electrice. Doar că au nevoie, cu atât mai mult pentru acest fel de mobilitate, de alte surse energetice, decât cele pe baze fosile. Dar nivelul economic şi industrial al ruşilor? Care nivel? Ruşii preferă să facă bani din vânzarea petrolului şi a gazului. Americanii, apropo de ruşi? Americanilor nu le convine de loc faptul că ruşii mai vor să facă o conductă de gaz metan prin Marea Nordului, pentru a livra mai mult gaz Germaniei. Şi cum se pot împăca spiritele între cei doi mari aliaţi, nemţii şi americanii?

Îţi vine să crezi asta, Isuse? Nemţii or să ia mai puţin gaz metan de la ruşi, trimis ca flux, pe conductă, în schimb mult gaz lichefiat (propan/butan) trimis cu ţârâita, cu caravane de vapoare peste Atlantic. Mare ţi-e grădina, Doamne.

La staţia a XII-a Isus a murit pe cruce.

Şi lumea asta? Copiii lumii chiulesc, mai nou, vinerea de la şcoală, unde ar trebui să înveţe chimie, fizică, geografie, politica şi ştiinţe sociale, pentru a demonstra faţă de adulţii care le strică lumea şi viitorul cu toate emanaţiile alea de gaze cu carbon.

Face lumea din nevinovata copilă Greta Thunberg o Maica Tereza a ecologiei pe Terra, o vedem pasibilă şi de vreun premiu Nobel? Iubiţii noştri copii, dacă vreţi o lume mai bună, implicaţi-vă de adevăratelea, învăţaţi, căutaţi soluţii, zburaţi mai puţin spre Ecuador, gândiţi-vă dacă vreţi neapărat apă chioară cărată din Franţa cu camionul şi viţel pentru grătar plimbat prin văzduh tocmai din Brazilia.

Iubiţii noştri copii, dacă vreţi realitate, lăsaţi-o mai moale cu cea virtuală, care consumă curent, luaţi-vă rucsacii şi duceţi-vă să vă vizitaţi bunicii, ajutându-i la cules de struguri, la jumulitul găinilor sau la căratul fânului.

Biserica Sfântului Mormânt din Ierusalim, în medalion Isus Cristos şi Pontius Pilatius, pictura de N.N. Ge (1890), după Evanghelia lui Ioan 18.38

În cea de-a XIV-a staţie Isus a fost pus în mormânt, care a fost apoi acoperit de o lespede, peste care a fost ridicată o biserică mică, înconjurată mai apoi, ca de un clopot, de cea mare, Biserica Sfântului Mormânt.

Spiritul lui a trecut atunci din lumea reală în cea pentru noi virtuală, dar în acel moment ne-a insuflat speranţa că va fi în noi şi cu noi atunci când noi şi lumea noastră vom fi în pericol, insuflându-ne energia, inventivitatea şi creativitatea de care avem nevoie pentru a depăşi stările critice.

Cristos a înviat!