Grădina e mare de tot. Şi mai are şi o bucată de vie, şi un teren agricol mai mare în capătul satului. La vie şi „la pământ” (căci, bineînţeles, aşa îi zice – „pământ”, nu teren) lucrează oameni pe care îi tocmeşte cu ziua. Dar de grădina aia mare se ocupă singură. Prin martie era supărată că a întârziat cu roşiile, punea răsaduri de zor şi-mi zicea că e deja târziu, alţii le-au pus de o săptămână. Că i-a aşteptat pe copii să vină de la oraş s-o ajute, dar sunt şi ei ocupaţi, „ce să-i faci...”. Indiferent despre ce ar vorbi, strecoară câte un „ce să-i faci”, însoţit de un zâmbet şi de o ridicare din umăr. A terminat repede cu răsadurile, le-a înfipt la iuţeală în pământ, vreo cinci-şase rânduri lungi, şi până să-i mai zic eu ceva peste gard – deh, conversaţie ca-ntre vecini, la ţară – dispăruse. A reapărut cu furtunul şi s-a apucat să le ude. Lumea prin sat zice că se pricepe la legume şi că totdeauna are cele mai frumoase roşii. Şi i se fac devreme, „nu ştim ce le pune de se coc înaintea altora”. Nu le pune nimic. Apă. Am întrebat-o şi mi-a răspuns tot aşa, ridicând din umăr şi zâmbind, cu un „ce să-i faci” la urmă, ca şi cum ar vrea să ne fie clar – mie şi celorlalţi – că roşiile se fac bune aşa, de la Dumnezeu, nu trebuie să le pui ceva anume. Desigur, cu condiţia să pui gunoi de grajd pe pământ de toamna.

Are o vacă, o cheamă Lunica (pentru că e născută într-o luni) şi, când o mulge, vorbeşte cu ea. „Înţelege ce-i spun, doar că nu poate să-mi răspundă, mă uit la ea că ar vrea să spună ceva şi nu poate”. Vaca e „a cincea fată a mea, eu aşa îi zic”. Are două fiice şi două nepoate. Una dintre fete a stat ani mulţi în America şi a chemat-o la ea vreo două luni. „Când am fost în America, am zis că acolo e rai şi aici la noi e iad. Dar m-am întors, ce să-i faci... O dată am ieşit şi eu din sat şi am fost tocmai în America”. Râde de aventura ei, dar îi place aici, „în iad”. Are puţul lângă gardul meu, în zori o văd cum scoate câteva găleţi de apă, apoi dispare câteva ceasuri şi doar din când în când îi mai aud glasul ascuţit răstindu-se la găini, la curcan sau la câinele care latră fără rost. O mai văd doar pe seară, când se ocupă de grădină şi, când mă vede, îmi dă mereu câte ceva – o legătură de pătrunjel, o sticlă de lapte, câteva roşii. „Aşa, ca-ntre vecini”, zice. Şi adaugă, bineînţeles, cu zâmbetul şi cu ridicarea din umăr ştiute: „ce să-i faci...”. Bărbatul nu prea o ajută. „E bătrân, nu prea mai poate”. De fapt, are doar câţiva ani mai mult ca ea.

Câteodată mă gândesc că, de fapt, vecina mea trăieşte în secolul al XIX-lea. Are televizor, desigur, dar n-apucă să se uite nici măcar duminica, pentru că „vin copiii” şi trebuie să le poarte de grijă. O ajută ei la treabă, nu-i vorbă, dar fără ea nu se face nimic. Are şi o vechitură de tractor în curte (cred că a rămas de la fostul CAP, unde soţul a fost tractorist), dar dacă bărbatul „nu mai poate”, nu-i foloseşte la nimic. Vaca, porcii (avea vreo patru la un moment dat), găinile, curcile şi porumbeii nu beneficiază câtuşi de puţin de vreo tehnologie apărută în ultima sută de ani, grădina o lucrează tot cu mâinile. Secolul XIX curat-curăţel. Vecina mea produce în gospodărie hrana pentru familie, face „agricultură de subzistenţă”, cum zic studiile şi statisticile. E nerelevantă pentru „publicul comercial”, la vârsta şi condiţia ei: companiile producătoare de tot felul de bunuri n-o au în vedere când fac reclamă, căci nu consumă, nu cumpără mai nimic. Nu cred că preocupă nici mediile academice, e neinteresantă pentru gender studies sau pentru ong-urile care militează pentru egalitatea de şanse: ce sens ar avea să pui problema în felul ăsta în cazul unei femei al cărei bărbat nu prea mai poate s-o ajute, iar pentru ea viaţa se desfăşoară după ritmuri străvechi, de la prima găleată de apă scoasă din puţ, în zori, până la mulsul vacii pe-nserat? Ce studii despre condiţia femeii să mai elaborezi, în era hărţuirii sexuale şi a corectitudinii politice, când ai de-a face cu o femeie rămasă în secolul XIX?

Şi ca ea sunt cu miile în satele patriei... Cine să le mai ştie? Doar vecinii care le văd şi le aud peste gard. Şi, desigur, Institutul de Statistică. Ce să-i faci...

PS: Acest articol a apărut în Adevărul acum mai bine de trei ani. Îl reiau azi, de Ziua Naţională. Vecina mea e bine sănătoasă, neschimbată. Face exact aceleaşi lucruri ca acum trei ani...