„Vânătoarea de ţigani” - un Ghid

Desigur, in secolul XXI e inacceptabila ideea dupa care "un tigan bun, e un tigan mort", dar in „underground" nu doar ideea, ci si realitatea acestui fapt continua sa existe.

Acum câţiva ani am vizitat un “cimitir ţigănesc”, o reminiscenţă încă funcţională a perioadei sclaviei rromilor în Ţările Române, a separării religioase, rasiale şi sociale de până după 1856. Erau morminte proaspete, somptuoase, unele de-a dreptul faraonice, în stilul bineştiut al opulenţei orgolioase a “rromilor tradiţionali”. Cvasitotalitatea erau tineri, iar morţile lor fuseseră violente, în ţări străine – în general: copii morţi în incendierile taberelor de rromi din Germania, Franţa şi Italia, femei şi bărbaţi împuşcaţi de skinheads sau poliţie,  sau banal, morti din lipsa accesului la serviciile de sănătate. Zilnic, mass media prezintă astfel de crime, peste care suntem tentaţi să trecem, în numele “violenţei legitime” pe care statul o utilizează în apărarea drepturilor cetăţenilor săi. Dura lex, sed lex, dintotdeauna au fost puţine şanse ca Legea să-i aiba în vedere pe cei slabi.

În Evul Mediu excomunicările din sânul comunităţii religioase presupuneau riscul frecvent ca cel exclus să suporte rigorile oprobriului public, deseori însemnând spânzurarea sau uciderea prin impuşcare. “Vânătorile de ţigani” erau stipendiate, s-au păstrat registre în care plata se făcea pe baza numărului de “păgâni” ucişi, neexceptând nici copiii. Mai apoi, o soluţie mai “umană” a fost deportarea în colonii, iar după decolonizare, în secolul XX, Holocaustul “balastului”, purificarea etnică.

În Ţările Române situaţia rromilor a fost şi mai dezastruoasă, rromii fiind sclavi, în proprietatea domnitorului, mânăstirilor sau boierilor. Amânarea unor politici integrative a celor dezrobiţi, peste  aproape o sută de ani a impus o soluţie cu costuri minime dar ca limită a dezumanizării Puterii: uciderea în masă. Diabolizarea Holocaustului european a fost un “armistiţiu” fragil, dar care avea să reizbucnească odată cu prăbuşirea lagărului comunist. Dacă în 1990 se ieşea dintr-o societate totuşi egalitară, democraţia post-comunistă a fracturat societatea românească în “bogaţi” şi săraci, între care cei mai săraci sunt rromii. Orice excepţie confirmă şi mai mult regula, fie că e vorba de “pagodele” rromilor tradiţionali, fie de elitele culte rrome, care şi-au abandonat poporul, pentru interese individuale. La Baia Mare şi Târlungeni ziduri de segregare rasială se ridică între ghetou şi comunitatea majoritară, deşi Constituţia şi dreptul internaţional interzic asemenea fapte. Toate acestea afectează (rr)omul simplu, care se găseşte în situaţia unei rupturi  iremediabile între voinţa de a trăi ”în lume”,  dorinţa de respect social, angoasa rejectării sociale, în care sărăcia demnă e un lux.

În fapt, în ultimii douăzeci de ani asistăm la un adevărat “război civil european” între rromi şi administraţia publică locală, cu “excomunicări” la nivel european, în vederea protejării  comunităţii şi comuniunii locale de “noii barbari”. Stereotipia generalizată despre rromi este cea a “blatistului”, “outsider”-ului, “străinului”, “barbarului” trăind într-un autism social ana/cronic, într-un eronat stil de viaţă tradiţional/ premodern, incapabil să se adapteze noilor tehnologii ale post/modernităţii, nici să-şi asume imperativele etice ale sociabilităţii/civilităţii, etern într-o cultura “looser”, contraculturală. Pasarea responsabilităţii, de la nivel local, la nivel naţional, mai apoi european (şi invers!), a devenit o adevărată ipocrizie morală a instituţiilor de stat. În fapt, nu există alternative, doar declaraţii de bună intenţie şi Poliţie, iar drumul cel mai probabil al unui tânăr rrom dintr-un ghetou este pentru început închisoarea, chiar înainte de a-şi întemeia o familie. Ideea unei însănătoşiri sociale este destul de puţin probabilă, în anii următori, astfel că, şi la rromi, şi la români, nemulţumirea creşte, uneori cu consecinţe fatale pentru comunitatea rromă, căreia i se incendiază casele, pentru a nu mai avea unde să se reîntoarcă. România are un trist record de condamnări la CEDO/Curtea Europeană a Drepturilor Omului, tocmai pentru cazurile de nonacţiune sau partizanat etnic al administraţiei.

O constatare paradigmatică este că „integrarea socială a romilor” a fost dintotdeaună o excludere socială, redusă la o socializare colonizatoare şi punitivă, limitată la acordarea unei cetăţenii fictive, ghetoizate, fără drept de proprietate. În acelaşi mod, rezultatele dezastruoase ale socializării, ca socialitate fără sociabilitate, gândită ca dresaj umanist/ ameliorare / domesticire a (rr)omului prin educaţie, face necesară o reevaluare înnoitoare, care să stopeze perpetuarea unui model compromis fatal de propria-i falsitate.

Părerile despre această degringoladă a comunităţilor rrome sunt împărţite, de la opinia omului comun, care crede că “ultima soluţie” corectă e reiterarea “soluţiei finale” a guvernului fascist antonescian, la opinia ambiguă a guvernelor de după 1990, care n-au catadixit să ia o iniţiativă clară, în numele ipocrit al drepturilor omului, nondiscriminării etc.

Soluţiile incluziunii rromilor întârzie să apară, trăim un Ev Mediu care are nevoie de o re-naştere a conştiinţei omului (evident, şi rromului) in relaţionarea cu “aproapele”, a nevoii de reconstruire a Adevărului, ca reamintire a Umanismului. Merita !