Vaccinul, între superstiţie şi credinţă

România bifează încă un punct al globalizării: teama de vaccin. Cele două tabere s-au format deja: unii susţin vaccinarea ca metodă de prevenţie a unor boli, ceilalţi resping vaccinarea prin teama de efecte adverse sau prin lipsa de răspunsuri clare.  Vaccinul a ajuns subiect de război între credinţa că ne ajută sănătatea şi superstiţia că ne îmbolnăveşte. Sau invers.

De ce o veste rea se propagă mai repede ca una bună? De ce o oaie neagră este imediat remarcată între celelalte albe? De ce credinţa se poate transforma rapid în superstiţie? Pentru că, adeseori, frica este mai puternică decât raţiunea. Iar când cineva îţi spune că vaccinul este doar o afacere comercială a industriei corporatiste Big-Farma, din care te poţi alege cu boli grave sau deces, atunci beculeţul se aprinde pentru mulţi. Teama de boală sau moarte poate învinge raţiunea sau credinţa. În fond, nu mulţi sunt dispuşi să moară pentru o credinţă în ceva anume.

Ştirea e simplă: unii părinţi refuză să-şi mai vaccineze copilaşii, de teamă că vaccinurile le pot face mai mult rău decât bine. Pe internet s-a stârnit ameţitorul război al cifrelor, statisticilor, argumentelor pro şi contra, cazurilor de efecte adverse sau drame ale unor părinţi care şi-au văzut copii nenorociţi de unele vaccinuri, dublate de reacţii mai mult sau mai puţin eficiente ale autorităţilor.

 Văzut din afară, acest război îmi pare cam aşa:

1. Constat că oponenţii vaccinării sunt ei înşişi vaccinaţi. Majoritatea sunt părinţi tineri, cu acces la internet, de unde şi-au cules temerile. E suficient să vezi un prunc bolnav sau să citeşti despre un deces, ca dragostea de părinte să transforme ideea de vaccin într-un duşman pentru copilul tău, uitând că tu însuţi ai fost vaccinat. Da, ar putea veni replica, dar noi am fost vaccinaţi cu mai puţine vaccinuri decât acum. Odată semănată îndoiala, războiul poate începe.

2. Încă odată observ marea asemănare între lumea medicilor şi lumea teologilor. Chiar în interiorul breslei apar voci care contestă metoda de vaccinare. Fenomenul seamănă cu sectarizarea credinţelor religioase, de aceea este foarte importantă reacţia „oficialilor”. Dacă în lumea teologilor, apariţia unor secte a necesitat reacţia sinoadelor, cred că şi în lumea medicilor este mare nevoie de o reacţie asemănătoare.

Din păcate, eficienţa comunicării „oficialilor” lasă uneori de dorit, atât în România, cât şi în lume. Asta nu doar pentru că unii pur şi simplu nu se pricep (sau nu vor să se priceapă) la comunicare, ci şi pentru că e foarte mult de muncă: pentru fiecare argument „anti” nu e suficient doar unul „pro”. Cei ce au avut de combătut vreodată o manipulare ştiu bine la ce mă refer.

Ori, în cazul vaccinurilor, avem de-a face cu ideea din titlu: vaccinurile funcţionează pe credinţa că vor funcţiona. Practic ele nu funcţionează 100%, ci au o rată de succes (asta o recunosc şi cei pro şi cei contra). Dar scepticismul poate transforma credinţa în superstiţie: dacă la copilul meu nu va funcţiona? La ce bun să-l mai vaccinez? Iar peste această îndoială vin şi câteva întrebări care cer răspunsuri clare: Ce caută mercurul şi aluminiul (presupus toxice) în vaccin? De ce unii copii se îmbolnăvesc grav sau chiar mor?

Ce rol joacă interesele industriei farmaceutice în ecuaţia vaccinării?

3. Catalizatorul acestui război este apariţia pe front a unui actor care ar trebui să fie neutru: Biserica. La nivel oficial, Patriarhia a spus că problema este a Ministerului Sănătăţii. Aşa şi este. Cu câteva excepţii, teologii nu sunt specialişti în medicină. Prin urmare, preoţii n-ar avea ce sa spună decât că morala ne învaţă că grija faţă de trup şi starea de sănătate este tot atât de creştinească ca şi iubirea faţă de aproapele, care trebuie iubit ca pe noi înşine. Creştinismul nu dispreţuieşte trupul, nici nu-l idolatrizează, ci îl consideră unealta potrivită, prin care sufletul se desăvârşeşte. Iar starea de sănătate a trupului contează. De aceea, medicul nu trebuie ignorat. Ce face însă, este responsabilitatea lui. Să pui mâna pe creaţia lui Dumnezeu nu e un lucru uşor. Să te joci de-a Dumnezeu cu viaţa semenului tău…n-ai dreptul.  

Însă când medicul are şi faima unui bun creştin, cuvintele lui sunt mult mai importante şi ajung departe. În cazul vaccinurilor, există în România o carte scrisă de o doamnă doctor din Cluj, Christa Todea-Gross, care este biblia mişcării anti-vaccin de la noi. Cartea n-ar fi ajuns însă la un asemenea nivel dacă n-ar fi fost prefaţată de o voce importantă a medicilor creştini de la noi: Dr. Pavel Chirilă, el însuşi un susţinător al prevenţiei cancerului, dar şi un critic al defectelor din sistemul medical românesc. Cartea nu doar dezbate, ci îndeamnă clar părinţii să se opună vaccinării obligatorii a copiilor. Ori, e greu să conteşti o asemenea voce. Asta presupunând că, în România, am văzut vreo campanie reuşită de comunicare publică a „oficialilor” din Sănătate. Să nu uităm că dilema vaccinurilor are ca precedent eşecul campaniei de vaccinare anti-HPV, vaccin care îmbracă şi o nuanţă morală.

În concluzie, controversa vaccinurilor a devenit pentru lumea medicală exact ce este superstiţia pentru lumea credinţei.

Un tărâm al îndoielii în credinţa că vaccinul va funcţiona.