O atare achiziţie publică demonstrează că apocalipsa cognitivă – cum o numea sociologul Gérald Bronner, cel însărcinat să conducă în Franţa o comisie pentru combaterea teoriilor conspiraţiei- a înghiţit nu doar indivizi, ci chiar şi segmente din instituţii, şubrezind şi mai rău edificiul statal românesc.

Cercetătorii dedicaţi studierii iraţionalităţii, care a cuprins o bună parte din omenire, cred că abundenţa de informaţii dintr-un spaţiu fără reguli şi fără repere de autoritate recunoscută (aşa cum este internetul) îi face pe mulţi să capituleze în faţa exerciţiului critic necesar filtrării, preluând doar ce li se pare mai la îndemână şi le confirmă propriile păreri. Nu e neapărat vina lor şi nu e cazul să invocăm mereu dezastrul şcolar românesc reflectat de testele PISA, apropo de analfabetismul funcţional. Deşi este şi el parte a problemei. Dar, după cum a explicat dr. Dean Burnett, neurocercetător la Cardiff University’s Institute of Psychological Medicine & Clinical Neurosciences, în cartea nostim intitulată „Creierul idiot”, organul gândirii umane are o pasiune obsesivă pentru tipare, pe care le caută chiar şi acolo unde ele nu există, şi totodată o ură neîmpăcată faţă de aleatoriu. Creierul uman nu tolerează prea bine întâmplătorul, ghinionul, ci alege să-i ataşeze explicaţii aiuritoare, doar ca să fie unele. De aceea, spune dr. Dean Burnett, conspiraţioniştii preferă să creadă că lumea e condusă de organizaţii oculte şi lideri malefici, după un plan diabolic bine pus la punct, decât să accepte că evoluţia omenirii e supusă hazardului. Şi îşi păstrează convingerile bizare în ciuda tuturor contra-argumentelor ştiinţifice care li se aduc.

Prin urmare, vina principală a autorităţilor în eşecul campaniei de vaccinare ţine de ignorarea specialiştilor în descifrarea tiparelor de gândire şi în modificarea comportamentelor, greşeală semnalată şi de rectorul Universităţii Babeş-Bolyai din Cluj, psihologul Daniel David. Oficialii autohtoni au ales cantonarea într-o atitudine cazonă, ameninţătoare, incapabilă să ducă mesajul la adevăraţii destinatari: nehotărâţii şi coronascepticii. Coroborat cu neîncrederea funciară (parţial moştenită din regimul comunist) a populaţiei în stat şi reprezentanţii săi, acest fapt a contribuit esenţial la rata extrem de scăzută de imunizare, care ne-a adus în fruntea clasamentelor mortalităţii cauzate de COVID-19 şi în atenţia partenerilor străini, îngrijoraţi de situaţia din România.

În ceasul al treisprezecelea, căci deja e foarte târziu, Colegiul Medicilor a promis că o să analizeze oportunitatea sancţionării acelor voci din rândul doctorilor vehement potrivnice vaccinării. Simpatizanţii lor vor obiecta, desigur, că li s-ar încălca astfel dreptul la exprimare unor deţinători de diplomă universitară, cu experienţă în medicină. Doar că, aşa cum nu-i putem pretinde unui săritor de la trambulină să concureze la bârnă, doar pentru că şi el, şi gimnastele se învârt la un moment dat prin aer şi cu toţii sunt sportivi, aşa nu putem aştepta de la un gastroenterolog sau oftalmolog să ne dea sfaturi imunologice ori epidemiologice, doar fiindcă toţi au titlul de medici.

De la omul davincian multicunoscător - artist, arhitect, inventator, savant- au trecut nişte secole în care multitudinea şi varietatea descoperirilor au condus la specializări tot mai restrânse. Ceea ce face ca aria de competenţă a unui om de ştiinţă să se limiteze azi la un domeniu specific, bine conturat, chiar dacă, evident, el va avea cunoştinţe mai largi şi din ariile conexe comparativ cu un profan. Dar asta nu-l face specialist în orice! Poţi să fii un foarte bun dentist, un entertainer talentat, un excepţional tenismen, dar nimic din toate aceste calităţi admirabile nu te califică în a contesta pledoariile pro-vaccinare ale unor cercetători şi medici infecţionişti sau epidemiologi cu autoritate recunoscută internaţional şi reputaţie construită în zeci de ani de studii de profil.  

Din păcate, acest adevăr este neglijat sau de-a dreptul respins de furioşii tastaturii, cetăţeni absolut convinşi că egalitatea dreptului la opinie, altminteri incontestabilă, se traduce şi prin egalitatea valorii conţinutului exprimat. „Antiintelectualismul este o constantă care se perpetuează în viaţa noastră culturală şi politică, alimentat de ideea falsă că democraţia înseamnă că «ignoranţa mea este la fel de bună ca ştiinţa ta»”, scria, vizionar, Isaac Asimov. Vedem de altfel cu ochiul liber cum competenţa autentică şi ştiinţa sunt rejectate nu doar iraţional, ci cu încrâncenare, cu dispreţ, într-un exerciţiu al combatanţilor de a se autoafirma şi de a „nimici” atât părerea avizată, cât şi pe emiţătorul ei. Vehemenţii care pretind că ştiu mai bine, fiindcă au citit/văzut pe undeva „adevăruri ascunse” şi s-au documentat pe larg urmărind filmuleţe pe YouTube confundă, în cel mai bun caz, informarea cu competenţa. Căci una e să reţii nişte date disparate şi alta e să stăpâneşti un anumit domeniu – ceea ce se obţine prin studiu continuu şi aprofundat, prin însuşirea metodelor de analiză şi comparaţie, prin dobândirea abilităţii de a sesiza esenţialul şi de a-l pune într-un context. Dar, pentru mulţi, a-şi recunoaşte propriile limitări este la fel de inconfortabil ca a se simţi umiliţi în spaţiul public. Şi de aceea preferă să anihileze expertiza cu enervarea.