Va întreb, cu toată inima: ce putem face?

Pe scenă la X-Factor

Marius Lucaciu e un om luminos. El e deasupra încercărilor acestor vremuri în care prejudecăţile sunt bătătorite de întâmplări nefericite cu oameni de aceeaşi etnie, care nu au caracterul şi sufletul lui.

Marius are culoarea pielii foarte închisă, zâmbeşte cu ochii şi vorbeşte moale, încet şi blând. Ştie cuvinte complicate pe care le rosteşte cu accent dulce, bănăţean, despre emisiuni televizate, despre sora lui pe care a văzut-o de patru ori în viaţă, despre artişti, spectacole, planuri şi vise. Uneori, însă, îşi aminteşte frânturi de trecut.

N-a venit pe lume prea uşor, dar Dumnezeu l-a vegheat, căci altfel asistenta nu l-ar fi găsit în tomberonul maternităţii, în drum spre casă, şi cine ştie ce s-ar fi întâmplat. A trăit prin orfelinate, a simţit, deseori, că e al nimănui, a dus dorul vieţii altor copii, imaginând copilăria pe care alţii au avut-o, a fost deseori marginalizat de colegi, a fost bătut de ceilalţi copii mai mari, la şcoală, pentru că e de etnie rromă, a fost concediat de patronul unei firme la care a muncit, din acelaşi motiv. Acestea sunt lucruri comune pentru copiii în situaţia lui, de mici sunt supuşi la încercări în faţa cărora unii cedează, mai târziu.

Cu toate astea, Marius este plin de iubire, nu cere nimănui nimic, ci vrea să facă lucruri cât poate el de bine şi, dacă Dumnezeu îl ajută, să facă rost de bani pentru o operaţie care să-i corecteze handicapul de la mâna stânga. N-a vrut să impresioneze lumea cu defectul său. Poate că altul, în situaţia lui, ar fi exploatat cartea compasiunii, ar fi câştigat bani buni cerând ajutor să supravieţuiască. Marius consideră că asta este sub demnitatea lui. El nu cerşeşte, el munceşte, uneori cu ziua, la ţară, la sapă şi s-a bucurat ca un copil că a venit primăvara...pentru că oamenii au nevoie de mână de lucru la câmp. Şi iarna asta a fost prea grea, am plâns odată cu el când mi-a povestit ce greu i-a fost, dar m-a rugat să nu spun mai multe, „doar eu şi cu tine ştim, şi Bunul Dumnezeu”, şi totuşi nu m-a sunat să-mi ceară ajutorul... el nu cere, el nu cerşeşte.

„Te-am sunat să mai vorbim, eu n-am pe nimeni, n-am cu cine vorbi, şi de sărbători am fost tot singur.”

Uneori mai insist să-i trimit bani să-şi plătească încă o lună la căminul social de unde, dacă nu strânge destul, luna viitoare îl dau afară. Tot nu vrea, şi i-am spus că-i dau cu titlu de împrumut. Tot nu vrea.

El vrea doar să muncească. M-a întrebat cum e la Bucureşti, ar veni sa muncească aici ca om de serviciu, ceva, şi, cu naivitate, i-am spus că el merită mai mult. „Paula, mie nu mi-e ruşine să muncesc orice, numa' să am de lucru, să nu stau. Uite, acuma, dimineaţă, am fost la un interviu de job, da' nu l-am luat” .

Aşa mult mi-aş dori ca oamenii aceia care l-au refuzat să afle, într-o zi, ce-au pierdut. Uneori, când mi-e MIE mai greu, mă gândesc la el, e imposibil să nu te luminezi când ştii că există oameni atât de frumoşi.

Marius rezistă, e hotărât să stea de partea dreaptă, dar altul, în locul lui, ar fi cedat demult. Am spus o mică parte din povestea lui pentru că deseori primesc mailuri ţipătoare, în care cineva spune că nu există discriminare, că lumea asta ar fi mai buna fără „ei” - cel mai recent mesaj a fost „citat” de pe blogul unei persoane publice de la care, nu ştiu de ce, dar mă aşteptam la mai mult.

Întrebarea este: noi ce facem ca oamenii precum Marius sa rămână de partea dreaptă? Ce facem să le păstrăm speranţa? Nimic.

Lui Marius i s-au promis multe, inclusiv că i se va încerca o operaţie. Doctorul respectiv a apărut la televizor şi apoi n-a mai răspuns la telefon. „Cel mai tare mă doare dezamăgirea, că mi-am făcut speranţe...da' nu îmi mai fac, nu mai cred” .

Pe doctor i l-au recomandat oamenii de la un talent show la care a avut curajul să se urce pe scenă sperând că, dacă va câştiga, va plăti operaţia care să-i corecteze handicapul. Şi-a ales piesa "Feel" (Robbie Williams) şi, cât a fost pe scenă, unii s-au distrat că nu găsea timpul întâi şi nici cuvintele pe care se străduia să le citească de pe foaia ce tremura în mâna stânga; alţii au înţeles că baiatul acesta nu e un om obişnuit şi au plâns împreuna cu el... şi cu mine. Am plâns pentru că era evident că nu avea cum să-şi împlinească visul. Mi-aş fi dorit atât de mult ca Marius să cânte excepţional. Dar oamenii râdeau de el... Era sfâşietor.

Ce putem face? Unde e greşeala? Cum putem corecta rateurile lumii în care trăim? Oameni care merită o viaţă mai bună nu ajung la ea pentru că alţii, înaintea lor, le-au pecetluit destinul, alegând căile cele mai joase şi mai uşoare.

Va întreb, cu toată inima: ce putem face?