Urare pentru CFR

Nu, nu e vorba de fotbal, ci de Căile Ferate Române. Sunt un navetist din întâmplare. O dată la vreo două săptămâni, mă trezesc într-un tren şi de fiecare dată, absolut de fiecare dată, călătoria se transformă într-un mai mic sau mai mare coşmar.

La coadă la bilete, aud mereu discuţii despre cât de rău e să mergi cu trenul. Şi totuşi, rămânem toţi acolo, nemişcaţi, aşteptând răbdători să plătim preţuri din ce în ce mai mari. Stăm cuminţi ca nişte purceluşi hipnotizaţi, sperând că de data asta va fi mai bine. Şi niciodată nu e. Nu vă voi povesti nimic nou, dar daţi-mi voie, totuşi, de dragul terapiei în grup.

În toate verile, în tren este fie prea cald (iar geamurile nu se deschid), fie aerul condiţionat funcţionează, dar pe modul „ger“. Ar mai fi şi varianta în care se deschid geamurile, dar se deschid toate, şi atunci curentul este, desigur, criminal, pentru că fiecare om vrea să deschidă geamul lui. Iarna este la fel, numai că invers. Dacă „se bagă“ căldură, atunci se bagă, tată, căldură! Moţăim cu toţii, ca într-un incubator, cu gurile căscate, nemaiştiind ce haine să dăm jos şi pe unde să mai găsim o gură de aer. Dacă nu aţi nimerit ziua în care trenul circulă cu căldura pornită, vă dorim mult succes, supravieţuiesc numai cei care au destule haine pe ei. Au fost ierni în care am mers în compartimente în care se forma gheaţă pe geam. Înăuntru.

Mizeria? Aş pune pariu pe orice pe lumea asta că într-o toaletă de tren, la clasa a doua desigur (că la prima n-am bani), se pot identifica toate bolile posibile de pe planeta asta. E acolo o cultură impresionantă de viruşi, pur şi simplu nu vreau să ştiu. Explicaţia mea pentru faptul că încă n-am făcut hepatită este că, probabil, m-am imunizat de-a lungul atâtor ani.

Despre Mersul trenurilor am impresia că este ceva orientativ. Ca să ştie omul în jurul cărei ore s-ar putea să vină sau să plece. Plus-minus. Mereu sunt probleme. Vara se dilată şinele, iarna se contractă, toamna plouă, primăvara bate vântul. Mai apar diverse detalii: se fură un şurub, o bucată de cale ferată, un cablu, şi atunci la revedere. Stăm şi aşteptăm să se întâmple ceva. Sau, şi mai bine, trenul pleacă din prima lui staţie şi se defectează locomotiva după zece minute. Ce să facem? Stăm. Mai mâncăm o grisină, ne mai scărpinăm, mai sunăm acasă şi înjurăm (dar încet, să nu ne audă naşul). Vine locomotiva aia, nu vine? Da, se va aduce o altă locomotivă, dar niciodată din cel mai apropiat oraş, ci mereu de undeva de la dracu. Mai stăm un pic. Mai mâncăm o grisină. Începem să ne gândim la viaţă, la lucrurile pe care le-am făcut greşit. CFR-ul ne obligă să medităm. E minunat!

Ultima dată când am mers cu trenul, vagoanele nu erau numerotate aşa cum scria pe ele. Când mi-am găsit locul, într-un final, a venit un controlor care a strigat că „Domne, cine are 111 se mută la 102, 114 la 104, 115 se mută la 42 şi 105, ei bine, 105 rămâne la 105. Nu suntem noi de vină, domne, ne încurcară ăştia de la Bucureşti cu minunile lor de programe!“. Ştiu, eu sunt de vină că nu mi-am luat maşină. În rest, aş mai vrea să adaug clasicul „În străinătate nu e aşa“ şi, mai ales, CFR Călători, vedea-te-aş privatizat, tată!