Ura şi hecatombele ei

Alexandru Petria: „Îmbrăcat în staniolul naţionalismului de promenadă, Dan Puric merge de aspirină...ca înlocuitor de votcă ieftină”

Apare, în curând, în Germania, o ediţie critică a cărţii lui Hitler, "Mein Kampf". În faţa unor mostre de instigare se pune întrebarea ce ne facem cu discursurile urii? Rămânem indiferenţi? Sau le combatem mai eficient?

Nu puricii ocazionali, care se străduiesc să placă stăpânilor lor şi să contamineze cât mai eficient mediul intelectual ambiant, sunt adevărata problemă a omului postmodern. Ci faptul că e psihic şi intelectual prea puţin pregătit să le facă faţă...

În cauză e şi ticăloşia celor care, deşi dispun de putere şi de o doză suficientă de discernământ, admit, adesea din motive comerciale, răspândirea nonvalorilor şi valorilor negative. Care, înveşmântate în haina iubirii de neam, a misticii, a spiritualităţii profetice şi a salvării, duc de râpă naţiuni, societăţi, uneori continente întregi.  

Puricismul românesc e, în context, ilustrativ. Începe prin a afirma, poetic, truisme şi semiadevăruri. Vine întotdeauna pe aripi de dragoste şi dor, mai mereu cu doina, biserica şi valorile naţionale şi religioase pe buze. Promite, soteriologic, marea cu sarea. Când se ridică însă ceaţa observăm că, în istorie, ura de celălalt, pe care, de regulă, acest tip de discurs o implică, o exală făţiş, ori o inoculează subcutanat, poate lăsa în urmă hecatombe, dacă nu e contracarată eficace.

Ne mirăm că televiziunile alocă platforme unora care, ca liceeni, şi-au turnat la securitate proprii colegi, lăsându-se recrutaţi de poliţia politică comunistă, pentru ca apoi, după o carieră prodigioasă în teatru, să li se ivească numele şi pe liste de prieteni ai ideologilor unor foşti KGB-işti? De pildă ai unor ideologi fascişti din anturajul lui Vladimir Putin, precum Alexander Dughin?

Ne mirăm. Dar nu cine ştie ce. România e şi ea, de când se ştie, victima ademenitorilor înfigăreţi. A dezinformărilor mai mult sau mai puţin subtile. A propagandelor diverse. A discursurilor toxice. Iar apariţiile semidocte, dar cu aplomb mistico-naţionalist, pe sticlă, prezintă la cumpăna dintre ani două avantaje distincte.

Mai întâi, sunt ieftine, la propriu şi la figurat. Iar apoi, pentru că proştii cărora li se adresează sunt mulţi şi au bani în buzunar, aceste apariţii reuşesc să umple rentabil timpii de emisie cu subiecte dragi gloatei mai ales la cumpăna dintre ani. Când superstiţia fardată ca misticism înalt, intelectual, este la mare preţ, iar cocălarii şi piţipoancele îşi procură niţel timp spre a crede că, între două sarmale, îşi pot pune şi prea puţina minte, nu doar burta, la cale.

Că un ins ca Dan Puric citează ce nu pare să fi reuşit să citească ori să înţeleagă cum trebuie, conform diagnosticului credibil al lui Andrei Pleşu, e de toată jena. Dar n-are de ce să ne revolte. Că se crede „statuia vie a mareşalului Antonescu”, spune mult despre forma mentală a unuia care se potriveşte perfect în rolul de adulator al dictatorului şi al tiraniei, şi, prin urmare, de vrăjmaş al libertăţii.

Dar până la un punct e, totuşi, treaba lui. Sunt mulţi pacienţii ospiciilor care se cred tot felul de statui. Sau de personalităţi istorice. Altceva este, în schimb, a-ţi trâmbiţa opţiunile fasciste în agora. Nu impresionează, în acest context, faptul că Puric ridică în slăvi memorialistica unui legionar. Dar e un fapt care, fiind comis public, ar trebui să pună pe gânduri autorităţile, în măsura în care iau legile ţării în serios.

Dar e inadmisibil ca televiziunile să-şi permită să-l exhibe deschis şi fără vreo ruşine aparentă pe purtătorul unor astfel de blestemăţii ideologice. Pare excelentă, deşi poate un pic cam îngăduitoare, radiografia pe care i-o datorăm lui Alexandru Petria. Potrivit căruia, „dacă ar avea elice în gură, Dan Puric s-ar ridica de la pământ ca elicopterul, la cum îşi întoarce vorbele.... Îmbrăcat în staniolul naţionalismului de promenadă, Dan Puric merge de aspirină...ca înlocuitor de votcă ieftină”...  În fine, scriitorul pune degetul pe rană, constatând că „mediatizarea actorului e o oglindă neîndurătoare şi exactă a societăţii. A inculturii predominante, a absenţei discernământului public”...

Mă tem însă că nu putem expedia chestiunea atât de lesne. Că există şi cazuri mai grave decât Puric. Şi că nu doar cu lipsa de discernământ avem de-a face în discursurile afişând valori şi sentimente pozitive, precum iubirea, dar care exaltă, fie şi indirect, criminali în masă, precum Antonescu, aliatul dictatorului nazist, ori tezele lor. 

În aceste zile, în care reţeaua Twitter s-a hotărât să suprime riguros mesajele de ură, expiră în Germania cei 70 de ani de interdicţie a republicării cărţii lui Hitler, "Mein Kampf".  Se va scoate pe piaţă, riscant, o nouă ediţie, amplu şi critic comentată, a imundei scrieri din 1925.

Nimic nu cred că a grăbit şi facilitat căderea germanilor în păcatul suprem al umanităţii şi atragerea altora în cataclismul Holocaustului, ca succesul nemeritat al unor cărţi, pamflete şi articole antisemite, rasiste şi antiumane, abil ticluite. Între ele, scrierea lui Hitler. Un milion de exemplare s-au vândut din această mizerie politico-literară în 1932/33. Cât o fi contribuit ea la succesul electoral nazist?

În ce rezidă eficienţa acestei cărţi e clar. În capacitatea ei de combina îndemânatic şi credibil minciuna cu jumătăţile de adevăr şi cu realităţi manipulate astfel, încât să gâdile resentimentele cele mai gregare ale masei şi, prin ele, egourile poporanist gonflate ale cititorilor săi sfertodocţi, invidia lor şi îmbâcseala antievreiască şi rasistă care le sufocau minţile.

La fel funcţiona propaganda cuzisto-legionară în România. Iar azi, cea radical-islamistă. Criticii imbecilităţilor "închizând", corect politic, nu doar "mintea Americii", vorba lui Alan Bloom, autorul memorabilei cărţi intitulate "The Closing of the American Mind", ci a întregului Occident, ar trebui să fie edificaţi cu privire la radicalizarea discursului identitar, a cererilor de "întoarcere la religie" şi la "valori".

Ar trebui să ştie, că intelectele îmbibate, chipurile, de valori, dar în fapt, de forme de ură de celălalt, nu sunt mai puţin încuiate decât cele îndoctrinate relativist.  

Mă întreb cât va dura înainte ca un actoraş neamţ, "inspirat" de lectura republicatei cărţi, dar lăsat neted pe circumvoluţiunile sale puţine de comentariul critic la noua ediţie a lui "Mein Kampf", să-şi cucerească un loc călduţ în talk-show-uri, afirmând că se crede „statuia vie a lui Hitler”.  Adică a prietenului şi aliatului mareşalului.

Dacă  Europa vrea să evite noi hecatombe, a sosit de mult timpul să acorde net mai multă atenţie instigărilor. Şi să combată ca lumea discursurile urii.