Dacă nu plouă, bărbaţii din micul oraş cu nume proletar Oţelu Roşu, de la marginea judeţului Caraş-Severin, se strâng, între două mese, în parcul din centru şi-şi pun la un loc singurătăţile. Soţiile lor sunt duse în Germania să îngrijească bătrâni. Lipsesc o lună, două. Alteori, mai mult.

Oţelu Roşu a fost în anii comunismului o zonă monoindustrială. Privatizarea combinatului siderurgic şi managementul defectuos au dus la disponibilizarea a aproape un sfert din populaţia oraşului. Fără vreo experienţă antreprenorială, foştii angajaţi s-au orientat spre unul dintre domeniile care păreau atunci cel mai puţin riscante şi atractive: îngrijirea bătrânilor în Europa de Vest, în special în Germania.

Contributorii anonimi

În România sunt aproape 2.000 de angajatori care, într-un fel sau altul, duc oameni la muncă în Occident, inclusiv îngrijitoare şi îngrijitori. Câţi anume? Greu de estimat. Piaţa este foarte volatilă. Angajaţii se mută de la o firmă la alta şi pentru zece euro în plus, după cum ne-a explicat administratorul unei firme din domeniu.

Departe de casă, printre străini care vorbesc o limbă din care până de curând nu ştiau o boabă, românii plecaţi să îngrijească bătrânii altora au, nu de puţine ori, probleme de adaptare şi chiar cedează nervos. În astfel de situaţii, diferenţa o poate face arta angajatorului din România de a-i susţine de la distanţă moral. Dacă nu ştii să-ţi ţii angajaţii aproape, aceştia vor pleca la concurenţă, mai ales că piaţa nu duce lipsă de ofertanţi.

Este destul de complicat să ai o imagine clară a numărului de români care muncesc ca îngrijitori în Germania. Autorităţile de la Bucureşti au dificultăţi în a estima cifrele reale ale migraţiei şi, prin urmare, o proiecţie realistă a banilor pe care această industrie îi aduce în România este o operaţiune complicată. Putem să aproximăm că sunt peste 120.000.000 de euro care intră lunar în ţară.

Claudia Portik a început să lucreze în Germania de la 17 ani, pe vremea când „Pflegerinele”, adică îngrijitoarele din România, erau angajate la negru. Şi-a urmat acolo mama. Au lucrat amândouă fără să beneficieze de protecţie socială sau de garanţia că nu vor fi escrocate.

Oţelu Roşu, judeţul Caraş-Severin

Oţelu Roşu (judeţul Caraş-Severin): zonă monoindustrială în anii comunismului

După 15 ani, Portik este patroana unei firme din Oţelu Roşu, Arbeit Grup SRL, şi are 60 de contracte cu îngrijitoare din Timiş, Hunedoara, Sibiu, Maramureş, Braşov sau din judeţele Moldovei, pe care le trimite în Germania. La sediul firmei lucrează alte două femei care au muncit la negru în Germania. „Exact ca în telenovele, eram fată în casă, îngrijeam de bătrână, dar făceam şi de mâncare, mergeam la cumpărături”, ne-a spus una dintre ele. După aderarea României la UE, Germania a deschis piaţa muncii pentru români, iar lucrurile s-au schimbat radical.

Anunţurile publicate de Arbeit Grup şi, în general, de alte firme similare garantează plata în ţară a „taxelor spre statul român”, adică „sănătate + vechime + impozit”. Contractul de muncă stipulează că salariul lunar este cel minim pe economie, adică 2.230 de lei la data documentării. Munca peste program sau în zilele nelucrătoare se compensează cu ore libere plătite sau cu un spor la salariu. Banii cei mai mulţi vin, însă, din diurnă, aproximativ 40 – 50 de euro. Astfel, venitul lunar poate ajunge, în funcţie de dificultatea cazului sau calităţile îngrijitoarei, până la 1.900-2.000 de euro net. Niciodată mai puţin de 1400, însă.

Banii sunt livraţi în conturi deschise acasă, în România. Se întâmplă destul de des ca îngrijitoarele să aibă soţi care deţin controlul asupra bugetului familiei. În astfel de cazuri, ele îşi trăiesc săptămânile petrecute printre străini la limita subzistenţei. „Le mai dau un ban de buzunar nemţii, mai ales când sunt mulţumiţi de treaba pe care o fac. Uneori zece euro pe zi, alţii, mai generoşi, le pot da şi o sută deodată. 90% pleacă cu o valiză în Germania şi vin cu trei-patru”, ne-a povestit unul dintre angajatori.

În general, banii sunt cauza şi celor mai multe dintre tensiunile care apar între firmele angajatoare şi personalul plecat în străinătate, dar şi între diverşi asociaţi în afacerea cu intermedieri.

În decembrie 2020, Inspectoratul Teritorial de Muncă (ITM) Caraş-Severin a primit o reclamaţie împotriva Arbeit Grup. Petiţionara se plângea că nu fusese plătită pentru orele suplimentare şi că avusese un regim de muncă non-stop. Inspectorii ITM nu au putut proba toate acuzaţiile, dar au amendat Arbeit Grup pentru „muncă la negru” din cauza unui contract înregistrat cu întârziere.

Reprezentanţii firmei au contestat în instanţă decizia şi susţin că au toate dovezile care le demonstrează nevinovăţia. Au întârziat, spun, pentru că nu aveau cum să înregistreze contractul de muncă în week-end. Mai mult, o acuză pe fosta angajată de prejudicii de imagine şi chiar de şantaj.

Claudia Portik ne-a explicat că, după ce firma i-a fost batjocorită în grupurile de Facebook ale românilor care îngrijesc bătrâni în Germania, mai multe angajate au renunţat la colaborarea cu Arbeit Grup. „Mi-a vorbit urât şi mi-a făcut firma de râs. A adus firmei mele un renume rău fără motive întemeiate. Am fost traumatizată. Eu m-am chinuit mult să ajung aici. N-o iert pentru nimic în lume pentru ce ne-a făcut. Am avut sute de angajaţi şi asta e singura plângere”, a răbufnit Portik, care ne-a pus la dispoziţie înregistrări audio în care fosta angajată ameninţă şi înjură.

Controalele Inspecţiei Muncii făcute în primele trei luni ale lui 2021 la nivel naţional au scos la iveală foarte multe abateri. Au fost efectuate 816 controale în urma cărora 176 de angajatori au fost sancţionaţi, totalul amenzilor fiind de peste 800.000 lei. Nouă firme plasau forţă de muncă în străinătate fără să se fi înregistrat la ITM, aşa cum prede legea. În alte cazuri, s-a constatat interpunerea ilegală a unor intermediari. Inspecţia Muncii a dat în judeţul Caraş-Severin cele mai multe amenzi, un sfert din totalul la nivel naţional.

„În România merge absolut orice”

Subiectul intermediarilor este unul sensibil şi a fost discutat în 2020 între ministerele Muncii din Germania şi România. Berlinul încearcă să elimine abuzurile asupra angajaţilor, inclusiv a celor detaşaţi din străinătate. Nu este doar un interes social, ci şi unul economic pentru că se urmăreşte scoaterea de pe piaţă a serviciilor prestate la preţ de dumping.

Ca şi în cazul românilor care pleacă să lucreze în abatoare sau sezonieri în construcţii ori agricultură, şi cei care îngrijesc bătrânii sunt adesea puşi în situaţia de a semna contracte într-o limbă pe care nu o cunosc, mai reiese din datele pe care le-am obţinut de la Ministerul Muncii din România.

Arbeit Grup aşteaptă decizia judecătorilor în litigiul său cu ITM Caraş-Severin, dar procesul va mai dura. Pe de altă parte, fosta angajată care a reclamat firma Claudiei Portik la autorităţi este în conflict şi cu BetreuungPlus24 SRL, o societate comercială din acelaşi domeniu, înregistrată tot în Caraş-Severin.

BetreuungPlus24 a fost înfiinţată într-un mic sat de lângă Caransebeş, oraş aflat la 20 de km de Oţelu Roşu, în decembrie 2019. Iniţial, asociaţii au fost Călin Fiat şi o „nămţoanie”, cum ne-a spus socrul lui Fiat, bătrânul care deţine casa unde figurează firma. „Nămţoania” este Sandra Lutz din Nürnberg şi, împreună cu soţul ei, Alexander Lutz, se ocupă de plasarea în Germania a îngrijitorilor români, în special în landul Bavaria. Ei ţin legătura cu familiile de acolo, în schimbul unui comision stabilit în funcţie de contractul încheiat pentru fiecare îngrijitor.

În decembrie 2019, când familia Lutz s-a asociat cu Fiat, numai în judeţul Caraş-Severin erau aproape 60 de firme specilizate în trimiterea de personal la îngrijit bătrâni în străinătate. Prietenia româno-germană de la BetreuungPlus24 nu a durat mult. În ianuarie 2021, Călin Fiat a fost îndepărtat din firmă atât scriptic cât şi fizic, aşa că a decis să-şi deschidă altă afacere în acelaşi domeniu.

Călin Fiat

Călin Fiat: În Germania, singur nu aduni nimic, dai banii câştigaţi pe chirie

Despre fostul său partener, el ne-a declarat că Lutz a insistat să înfiinţeze o firmă în România, convins fiind că aici „merge absolut orice”. Iniţial l-a apreciat pe Lutz pentru aptitudinile mercantile, mai ales că acesta lucrase la una dintre cele mai mari firme europene din domeniu. Fondată la Varşovia în 2004, compania la care activase Lutz plasează în Germania sau Marea Britanie aproximativ 40.000 de îngrijitori de bătrâni sau bone din Polonia, Bulgaria şi România.

Până să intre în afacere, Fiat a reparat vagoane, a fost administrator de reţea şi, în timpul crizei economice din 2007-2009, a plecat în Germania la o mătuşă. Şi-a găsit de lucru ca Hausmeister, adică administrator tehnic al unui imobil. A învăţat germana, dar a decis să se întoarcă în România pentru că „singur nu aduni nimic acolo, dai banii câştigaţi pe chirie”. Acasă a început să lucreze într-un birou de contabilitate unde l-a întâlnit pe viitorul său partener.

„Eu aduceam femeile la Caransebeş să citească contractul, să-l semneze şi să plece. Familia din Germania plătea în contul firmei de aici între 2.200 şi 3.700 de euro, în funcţie de cât de bolnav era pacientul. De aici se plătea comisionul către Lutz”, ne-a explicat Fiat cum funcţiona afacerea.

Deplasările în Germania durează în medie două, trei luni pentru că îngrijitoarele nu rezistă fizic şi psihic. În plus, dacă lucrează acolo mai mult de şase luni trebuie să se înscriere la Fiscul german. Iar asta nu este, financiar vorbind, rentabil. Cele mai multe pleacă în februarie pentru a veni acasă de Paşti sau ajung în Germania toamna pentru a se întoarce în decembrie în România. „În general, nu se munceşte mai mult de opt ore. Niciuna nu poate să spună că a lucrat 12 ore non-stop. Şi nu rezişti să lucrezi 24 din 24”, a mai adăugat Fiat.

Tensiunile dintre el şi partenerul german au pornit de la împărţitul profitului: „Lutz a vrut să aducă 70 de contracte din Polonia pe firmă, dar nu a mai vrut să împartă profitul cu mine. Îşi lua 15% fără să facă nimic, plus jumătate din profitul firmei din România”. Fiat l-a mai acuzat pe Lutz că impunea aparţinătorilor din Germania o clauză de 10.000 de euro cu care îi ameninţa dacă intenţionau să renunţe la el.

În astfel de situaţii, îngrijitoarele au cel mai mult de suferit. De multe ori, contractele sunt mutate de pe o firmă pe alta şi nu rareori au loc abuzuri. Supărat pe fostul său partener, Fiat ne-a explicat că Lutz a forţat angajatele de la BetreuungPlus24 să demisioneze sub pretextul închiderii firmei. Cele care au refuzat au fost concediate. Una dintre ele pare a fi şi îngrijitoarea care a avut probleme cu firma din Oţelu Roşu. Fiat nu cunoaşte însă detaliile acestui caz, ivit după ce a fost scos din afacere.

„Ich bin korrekt”

Multe dintre româncele care pleacă în străinătate la îngrijit bătrâni o fac fără a avea experienţă în domeniu, dar sunt tentate de banii pe care, altfel, nu i-ar putea câştiga în ţară. Odată ajunse acolo, realizează ce muncă grea şi-au ales să facă. Unele cad în depresie şi, chiar dacă ar dori să vină acasă, nu o fac, pentru că nu pot renunţa la salariu.

„Pădure fără uscături nu există”, ne-a spus Monalisa Panaitescu, patroana unei firme din Deva care activează în domeniul îngrijirii bătrânilor. „Sunt şi femei care merg acolo, fură de prin casă şi pleacă. Sau se îmbată zilnic, este chemată poliţia. Angajatorul din România este răspunzător de daunele produse de îngrijitoarele pe care le detaşează în alte ţări”.

Panaitescu a intrat în domeniul îngrijirii bătrânilor în 2011, după ce a întâmpinat dificultăţi în a găsi pe cineva care să se ocupe de mama ei. A înfiinţat Crucea Galbenă SRL specializată în calificarea şi plasarea îngrijitorilor de bătrâni în România.

În 2014 a primit o ofertă de colaborare cu Germania. Atunci, printr-o fostă îngrijitoare din Deva devenită ea însăşi recrutoare, l-a cunoscut pe Alexander Lutz. Colaborarea, care la propunerea germanului a funcţionat pe o înţelegere verbală, s-a sfârşit cu scântei în instanţă pentru comisioane de aproximativ 25.000 de euro. Lutz, ne-au spus juristul şi patroana de la Crucea Galbenă, a falsificat facturi.

Rolul neamţului era următorul: trimitea pacienţilor germani facturile şi după încasarea banilor de către Crucea Galbenă îşi lua comisionul. Acesta varia între 16% la contractele de până în 3.000 de euro şi 20% peste această sumă. În paralel cu acest comision, susţine Panaitescu, Lutz mai trimitea familiilor germane şi o factură lunară pentru servicii de intermediere.

La scurt timp de la începerea colaborării, a fost surprinsă de modul de operare al lui Lutz când a venit vorba despre protecţia datelor cu caracter personal ale clienţilor. Partenerul ei nu folosea vreun soft de protecţie a informaţiilor medicale ale clienţilor, ci le trimitea prin WhatsApp. „M-am trezit cu facturi falsificate. Folosea antetul Crucea Galbenă, dar coordonatele bancare erau ale lui”, ne-a relatat Panaitescu.

Monalisa Panaitescu

Monalisa Panaitescu: „Mie nu-mi place să le spun săru’ mâna doar pentru că m-am născut în România”

Intervenţiile financiare ale lui Lutz au provocat complicaţii contabile pentru Crucea Galbenă. Consilierul juridic al firmei ne-a explicat că nu mai ştia cine a plătit şi cine nu, motiv pentru care firma din România a început să trimită somaţii clienţilor din Germania pentru facturi neplătite. Unii au achitat, alţii nu.

Partenerul german insista să repete „ich bin korrekt”, îşi aminteşte, revoltată, Panaitescu. „Lasă-mă pe mine să spun că eşti corect. Unii chiar cred că dacă domnul Lutz e neamţ şi eu sunt româncă, din start eu sunt o posibilă infractoare în faţa cetăţeanului german. Nici neamţul nu mai e neamţ. Toţi nemţii au mentalitatea că ei sunt superiori şi au tendinţa să exploateze chestia asta că noi, aici, trebuie să stăm ghiocel şi să răspundem la comenzi. Şi din partea noastră e un servilism pe care nu o să-l înţeleg niciodată. Nu sunt inferioară că m-am născut în România. Mie nu-mi place să le spun săru’ mâna doar pentru că m-am născut în România”.

Îngrijitoare ca la concursuri de miss

Problema cu Lutz nu este singura cu care s-a confruntat Panaitescu. A avut tot felul de angajate care i-au făcut diverse surprize neplăcute: „Una a băut vinul de colecţie al familiei. Alta s-a pus să bată cuie în termopan, să pună o pătură, după ce bătrâna de care îngrijea i-a zis să facă întuneric în cameră. Una m-a sunat de la poliţie, unde ajunsese pentru că furase nişte linguri de lemn, să-i plătesc o cauţiune de o mie de euro. I-am spus că nu are decât să stea acolo. I-am virat salariul, să achite familia ei cauţiunea. Pentru termopan am plătit 340 de euro, vinul de colecţie a fost 1.700 de euro”.

Dificultăţile materiale şi conjugale îşi pun amprenta asupra îngrijitoarelor care muncesc în Occident. Nu puţine au datorii acasă, pleacă în Germania de cele mai multe ori fără un ban la ele şi nu au acces la salariul pentru care muncesc din greu. „Au soţi puturoşi, iar cardurile rămân la ei sau la copii. Nu e o muncă pe care o face oricine şi nu e uşoară. Nu pot rezista mai mult de trei luni. După trei luni, o iei razna”, ne-a explicat şefa de la Crucea Galbenă.

Firma ei are un psiholog care le ajută să treacă peste situaţiile critice, peste apăsările depărtării de casă. În schimb, Călin Fiat nu îşi permite un psiholog, aşa că îşi ajută angajatele cum se pricepe mai bine şi din experienţă. La fel procedează şi Claudia Portik şi colegele ei pentru că ştiu ce înseamnă nevoile femeilor plecate, pentru că au trecut prin asta.

De câţiva ani, pretenţiile familiilor germane în ceea ce priveşte îngrijitoarele devin tot mai simandicoase. „Cer să fie slabă, că dacă e grasă se mişcă greu şi probabil mănâncă mult. Să aibă toţi dinţii în gură. Parcă e concurs de miss. Eu nu am matriţă. De unde să le scot? Pe una nu mi-a acceptat-o că avea părul roşu. În plus, trebuie să aibă între 25 şi 60 de ani. Dacă au peste 60 de ani, aparţinătorii consideră că nu se descurcă, că pot avea diverse boli sau că se pot îmbolnăvi în timp ce îngrijesc pacientul”, a enumerat Panaitescu câteva dintre solicitări.

De cealaltă parte, şi îngrijitoarele cu experienţă au pretenţiile lor: pacientul să locuiască singur în casă, ele să se ocupe de cumpărături, să aibă două ore pe zi liber, să nu muncească sâmbăta, să poată dormi noaptea pentru că unii pacienţi cu probleme necesită îngrijire şi pe timpul nopţii. În plus, unele nici nu acceptă un salariu mai mic de 1.800 de euro.

Sute de firme româneşti se întrec în plasarea către partenerii germani de îngrijitori. Intermediarul german negociază valoarea contractului cu familia pacientului şi poate colabora cu mai multe firme din România. Le transmite acestora descrierea cazurilor şi cerinţele, primeşte din România CV-urile îngrijitoarelor, prezintă opţiunile şi apoi comunică decizia luată de familiile pacienţilor.

Pandemia de COVID-19 a dus la creşterea costurilor pentru firmele româneşti. Îngrijitorii trimişi în Germania trebuie testaţi la plecarea din România. În plus, sunt familii germane care cer un test şi la sosirea acolo. „Ei pretind test PCR pentru îngrijitoare, dar eu nu pot să îl oblig pe pacient sau pe familia acestuia să-mi prezinte unul similar. De unde ştiu că nu-mi îmbolnăveşte angajata? Şi din punctul acesta de vedere suntem consideraţi lumea a treia”, a precizat, intrigată, Panaitescu.

Potrivit Guvernului României, jumătate de milion de români pleacă anual să muncească sezonieri în străinătate. Îngrijitoarele nu sunt lucrători sezonieri. Ele au contract pe perioadă nederminată în România, iar când vin acasă figurează în concediu fără plată.

Bunăstarea muncitorilor români din străinătate prezintă interes pentru guvernanţi doar la nivel declarativ. Ca să dea bine la imagine. Legea pentru muncitorii români în străinătate a fost modificată la sfărşitul lunii aprilie 2021 printr-o Ordonanţă de Urgenţă fără ca Ministerul Muncii să aibă o consultare reală cu părţile implicate, a observat cotidianul Libertatea. Organizaţiile care reprezintă interesele îngrijitoarelor române au fost ignorate complet de Ministerul Muncii condus de Raluca Turcan.

Deutsche Welle a solicitat un punct de vedere lui Alexander Lutz şi avocatului care îl reprezintă în România. Până la ora publicării acestui material nu am primit niciun răspuns.

Adrian Mogoş, Cristian Ştefănescu - Deutsche Welle