Unde sunt protestele #rezist de altădată?

0
0
Publicat:
Ultima actualizare:
FOTO Adevărul
FOTO Adevărul

Având în vedere precedentul protestelor mamut de la începutul anului dar şi faptul că, din punctul de vedere al modificărilor legislative situaţia pare a fi cel puţin la fel de gravă ca la începutul anului, se pune întrebarea: de ce nu mai avem manifestaţii de amploarea celor din ianuarie-februarie 2017?

Introducere

La sfârşitul lui ianuarie 2017, modificările intempestive ale legislaţiei penale, prin ordonanţă de urgenţă, au provocat ieşirea masivă în stradă a românilor. Mobilizaţi de diverse structuri civice, sute de mii de oameni au protestat împotriva diluării legislaţiei împotriva corupţiei, mişcare culminând cu protestele din perioada 3-5 februarie, când, potrivit diverselor estimări, între 300.000 şi jumătate de milion de oameni au fost simultan pe stradă. Cei peste 100.000 de oameni care au protestat în Bucureşti au constituit ei înşişi un eveniment, lumea fiind martora celor mai mari proteste de stradă din România de la 1989 încoace.

A urmat o retragere strategică a puterii, toată lumea ştia că a fost doar o amânare, iar din toamnă iniţiativele de modificare a legislaţiei penale în domeniul corupţiei au revenit în forţă, cu idei mult mai radicale decât biata dezincriminare a abuzului în funcţie din celebra OUG13. Într-un ritm demn de cauze de politică publică mai nobile, speciala comisie Iordache (acelaşi Iordache care fusese pus la stâlpul infamiei în februarie, ca să înţelegeţi ironia puterii) şi apoi Parlamentul au introdus modificări radicale în legile justiţiei.

De data aceasta, în ciuda nemulţumirii aparente în media mainstream sau pe reţelele de socializare,  nu am avut decât manifestaţii anemice, cu un vârf de maxim 15.000 de oameni. Având în vedere precedentul protestelor mamut de la începutul anului, dar şi faptul că, din punctul de vedere al modificărilor legislative, situaţia pare a fi cel puţin la fel de gravă ca la începutul anului, se pune întrebarea: de ce nu mai avem manifestaţii de amploarea celor din ianuarie-februarie 2017?

Pentru a răspunde la această întrebare, măcar tentativ, o să pornim de la premisa că protestele de stradă din februarie acest an au fost parte a unei mişcări sociale, în cazul acesta de rezistenţă. Chiar dacă primele proteste, de la sfârşitul lui ianuarie, au fost doar aşa-zise proteste colective, cauzate de mânia declanşată în anumite straturi ale populaţiei de gesturile discutabile ale regimului PSD-ALDE, săptămânile de proteste care au urmat, laolaltă cu elementele evidente de organizare destul de sofisticată de spate şi cu ideologia promovată au arătat o transformare în mişcare socială simbolizată de #rezist.

Contextul

Răspunsul la întrebare o să încercăm să îl deducem luăm punct cu punct condiţiile şi factorii care se regăsesc în orice lucrare de sinteză privind originile mişcărilor sociale. Este logic să ne gândim că explicaţia pentru reacţia fără vlagă a societăţii îşi are originea în modificarea anumitor variabile care sunt necesare pentru mobilizarea unor segmente numeroase ale societăţii.

1. Evenimentele declanşatoare

În ianuarie-februarie, o modificare dubioasă prin OG a legislaţiei a fost suficientă pentru a incendia opinia publică. Din noiembrie asaltul împotriva status-quo-ului juridic este mult mai virulent, pe faţă şi agresiv, fiecare zi de la iniţierea activităţii Comisiei Iordache putând fi liniştit un motiv de masivă nemulţumire.

2. Definirea ca insuportabilă şi nedreaptă, a situaţiei.

Presa şi reţelele de socializare sunt inundate cu argumente zilnice în favoarea ideii că ceea ce se întâmplă este inacceptabil. Rezultatele sondajelor de opinie arată, de asemenea, o stare de nemulţumire în majoritatea populaţiei, în creştere în acest an. Din punctul acesta de vedere, momentul actual pare mult mai neplăcut decât era situaţia la sfârşitul lui ianuarie. Cunoaşterea opiniei publice cred că ne-ar arăta şi faptul că instalarea unei aşa numite oboseli (protest fatigue) este o ipoteză puţin plauzibilă.

Din partea PSD-ului, lucrurile s-au clarificat odată cu înfrângerea straniei dizidenţe a lui Grindeanu.

3. Structura de oportunităţi politice

Se pare că modul în care diverse structuri politice percep situaţia actuală ca fiind valorificabilă s-a schimbat. Astfel, lucrurile încep să devină, după caz, mai confuze sau mai clare. Din partea PSD-ului, lucrurile s-au clarificat odată cu înfrângerea straniei dizidenţe a lui Grindeanu (sinecura cu care tocmai s-a ales mă face să cred că aşa-zisa revoltă din martie a fost o înscenare pentru a identifica şi îndepărta toate elementele „subversive” din structura partidului şi de a băga spaima în cei cu tendinţe deviaţioniste). În ianuarie 2017, preşedintele Iohannis a ieşit în stradă, alături de protestatari în timp ce relativ la schimbările din justiţie din această toamnă a avut poziţionări foarte reţinute. Noua conducere PNL a făcut declaraţii belicoase, dar la mitingul la care au anunţat că participă, alături de organizaţiile civice şi de USR, prezenţa liberalilor a fost, în cel mai bun caz, discretă. USR, în schimb, prin gesturile sale parlamentare şi extraparlamentare spectaculoase, arată că vede în această desfăşurare o ocazie pentru a puncta din punct de vedere electoral, o poziţie pe care o împărtăşeşte cu iniţiativa politică a lui Dacian Cioloş. Din diverse motive şi cauze, pare că în acest moment, suportul politic pentru proteste împotriva modificărilor legislaţiei justiţiei este mai redus decât la începutul anului.

4. Reţelele de mobilizare

Nu am o cunoaştere din interior a grupurilor care au contribuit la mobilizarea resurselor pentru protestele de la începutul anului aceasta fiind ea însăşi o temă foarte interesantă de cercetare. Pot însă remarca însă faptul că unanimitatea aparentă din sânul acestora s-a pierdut: avem cel puţin două grupări - una radicală şi una moderată - care se pot identifica în funcţie de poziţionările faţă de metodele mişcării: de exemplu în raport cu gesturile disruptive ale lui Mălin Bot sau faţă de participarea unor organizaţii la discuţii cu primul ministru. Cele două grupări se acuză reciproc de pactizare cu duşmanul, iar capacitatea de a mobiliza resurse pentru proteste este redusă, cel puţin prin subminarea din interior a credibilităţii mişcării.

Analiza şi sinteza

Două din condiţiile pentru protest arată că sunt condiţii chiar mai bune decât erau la începutul anului. Evenimentele din Parlament sunt suficient de provocatoare, iar opinia publică este chiar mai nemulţumită decât era în urmă cu 10 luni. Măcar ştim că ceea ce se întâmplă pe reţelele de socializare nu are un efect neapărat în stradă.

Lipsa de poziţie clară a preşedintelui Iohannis în acest context este un aspect fundamental.

În schimb, condiţiile structurale ale mobilizării pentru protest sunt mai puţin favorabile: 1) Din punct de vedere politic, suportul efectiv este doar din partea unei minorităţi etichetate deja ca fiind „extremistă” sau „radicală” chiar din interiorul opoziţiei (în timp ce partea cealaltă e mai preocupată de faptul că situaţia îi slăbeşte poziţia de lider al opoziţiei decât de şansa de a creşte electoral în cifre absolute) în timp ce din partea coaliţiei majoritare probabilitatea unor dizidenţe sau rebeliuni este aproape nulă. Lipsa de poziţie clară a preşedintelui Iohannis în acest context este un aspect fundamental (aşa cum ieşirea în stradă în celebra scenă a jachetei roşii a fost la fel de importantă în ianuarie). 2) Credibilitatea şi capacitatea de acţiune a structurilor de mobilizare a suferit o alterare serioasă odată ce „facţionalismul” şi luptele interne ale mişcării au devenit evidente. Mesajele contradictorii din zona politică şi din zona mişcărilor civice, coroborate cu cele defetiste ale inevitabilităţii eşecului, explică în bună măsură aparenta apatie populară şi slaba mobilizare de la ultimele proteste. Evident, nu putem nega şi impactul nesfârşitului şir de diversiuni şi tergiversări din partea puterii, foarte bine consiliată după eşecul din februarie.

Dacă lucrurile nu vor evolua astfel, putem fi siguri că elemente importante ale aşa-zisei opoziţii au schimbat tabăra.

În loc de concluzii

Prognoza mea este că, în contextul în care legile justiţiei ajung la promulgare, iar preşedinţia va dori să oprească intrarea în vigoare a acestor legi prin instrumente constituţionale, nu va putea obţine acest rezultat decât dacă beneficiază de un puternic suport popular. Acesta nu se va materializa decât în condiţiile în care Preşedintele se va alătura pe faţă mişcărilor de protest. O asemenea dezvoltare va rezolva multe din actualele incertitudini (de exemplu, în ciuda reticenţei PNL, aceasta va fi nevoită să se plaseze clar alături sau împotriva lui Iohannis, iar alegerea, chiar dacă nu pentru toţi plăcută, este destul de clară). USR ar putea la rândul ei să rezolve unele asperităţi din interiorul opoziţiei prin concesii de imagine celor de la PNL, pe care aceasta, dacă e de bună credinţă, ar trebui să le accepte. Dacă lucrurile nu vor evolua astfel, putem fi siguri că elemente importante ale aşa-zisei opoziţii au schimbat tabăra (sau mă rog, au devoalat-o pe cea adevărată).

An nou fericit!

Opinii


Ultimele știri
Cele mai citite