Cine n-a urmărit bătălia din anii din urmă pro şi contra şcolilor de meserii? Ea mi-a amintit de o întâmplare cu doi adolescenţi incapabili să înveţe tabla înmulţirii, dar care demontau şi remontau motocicleta tatălui lor în câteva minute. Tatăl ţinea neapărat ca fiii lui să urmeze, după Bac, o facultate. Mergea cu sarsanaua plină pe la dascălii copiilor, în speranţa, care se va dovedi deşartă, de a li se pune acestora notă de trecere. Mă ruga să-i dau o mână de ajutor. Îl refuzam, cu argumentul că loazele lui erau numai bune de o şcoală de meserii, nicidecum de liceu sau facultate, încercând să-l conving că, la bătrâneţea lui de mare beţiv, ei vor fi cei care îl vor întreţine. Asta se întâmpla înainte de 1989. Meseriaşii au dispărut cu adevărat după.

Meseriaşi şi şefi de cartier

Chiar azi am văzut la televizor o emisiune referitoare la canalizarea unei străzi din Galaţi. Meseriaşii, cum altfel să le zic, însărcinaţi, nu cu fabricarea de rachete intergalactice, ci cu montarea unor ţevi şi guri de canal, au omis să racordeze lucrarea la reţeaua oraşului. Un canal, aşadar, care nu duce nicăieri. Sigur că vinovaţii trebuie căutaţi la direcţia primăriei care a acceptat ca bună lucrarea. Aşa stau lucrurile la noi, unde răspunderea e colectivă, de la vlădică la opincă, dar nu priveşte pe nimeni în mod special. Doar că, totuşi, prima vină ar trebui căutată la cei care au făcut lucrarea, la meseriaşii şi la şefii lor de şantier, care ar trebui să fie, şi ei, meseriaşi.

Am aflat cu stupoare că la CNADNR, de exemplu, meseriaşii în drumuri şi poduri sunt pe sponci, cei mai numeroşi dintre cei 6.000, dacă nu greşesc, de angajaţi fiind preoţi, ingineri în tot felul de industrii, dascăli, contabili şi alţi cetăţeni onorabili, dar nu de meserie. Un frate al mamei mele a fost inginer de drumuri şi poduri, cum se numea meseria înainte de război, şi a condus şantierul de asfaltare a şoselei de pe Valea Oltului.

În vremea studenţiei mele, nu puteai cumpăra cămăşi din magazine, căci nu se găseau. Mi le făcea o lenjereasă de pe strada Ghenadie Petrescu din Bucureşti, astăzi, Labirint, care îşi notase măsura.

Primul meu drum cu maşina de la Sibiu, unde locuiam, la Râmnicu Vâlcea, la bunicii materni, l-am făcut cu el, în iarna 1942-1943. Pe şoseaua proaspăt asfaltată. Porţiuni din asfaltul originar au existat până de curând. Deşi era vreme de război şi tehnica nu se compara cu cea de azi. Între Azuga şi Predeal, trei kilometri de asfalt au fost realizaţi cam tot atunci de o companie britanică. Cei trei kilometri n-au trebuit înlocuiţi decât în anii 1990. Apolodor din Damasc a făcut faimosul pod peste Dunăre în doi ani. Podul proiectat în prezent are deja cinci ani şi nu e gata. La Histria, unde sunt un mare şantier arheologic şi un muzeu, nu exista acum câţiva ani, nu mai ştiu ce s-a întâmplat de atunci, apă curentă, dar în vecinătate puteai observa conducta de piatră construită de romani cu două mii de ani înainte, care aducea apă de la douăzeci şi cinci de kilometri.

Relaţii cu meseriaşi

Exemple, câte doriţi. Meseriaşii de altădată erau conştiincioşi şi responsabili. N-aveau facultate, dar îşi cunoşteau meseria. Părinţii mei au primit cadou la căsătorie, în 1938, mobila de sufragerie şi de dormitor. Lemn de nuc lustruit. Când era necesar, îl chemau pe domnul Wagner s-o lustruiască din nou. Când, după revoluţie, mama s-a mutat la Bucureşti, tot domnul Wagner de la Sibiu a venit şi a reparat micile probleme pricinuite de transport.

În România, tradiţia s-a pierdut. Poate nu, definitiv. Eu sunt optimist şi-mi spun că există o speranţă să fie reluată, pentru că, dacă meseriaşi nu sunt, nimic nu este.

În vremea studenţiei mele, nu puteai cumpăra cămăşi din magazine, căci nu se găseau. Mi le făcea o lenjereasă de pe strada Ghenadie Petrescu din Bucureşti, astăzi, Labirint, care îşi notase măsura. Primele mele costume de haine le comandam unui croitor bucureştean din Drumul Taberei şi, mai apoi, domnului Nicu, croitorul Teatrului Naţional, care îmi aveau amândoi măsurile şi nu trebuia decât să le duc stofa şi să aleg modelul. Ca la faimosul Harrods din Londra, unde îşi comandă pantofii numeroase somităţi ale lumii. La noi, tradiţia s-a pierdut.

Cât am stat în Franţa, mi-am făcut repede relaţii cu meseriaşi. Toate costumele mele de haine din ziua de azi provin de la un singur magazin, unde eram înregistrat ca un client constant şi beneficiam de substanţiale reduceri de preţuri. În România, tradiţia s-a pierdut. Poate nu, definitiv. Eu sunt optimist şi-mi spun că există o speranţă să fie reluată, pentru că, dacă meseriaşi nu sunt, nimic nu este.