Unde ne sunt intelectualii?

Uniunea Scriitorilor e cuprinsă de dihonie. Critici literari, poeţi şi prozatori se bălăcăresc unii pe alţii în public. Ne mai mirăm că se răspândeşte părerea conform căreia intelectualii sunt un grup social de leneşi, de impostori fără utilitate? De fapt, la ce ne ajută nişte indivizi preocupaţi numai de scris? Oameni care pierd timpul cu cititul. O categorie interesată doar de idei, ficţiuni, viziuni şi teorii. De ce să ne pierdem vremea cu ei?

Certurile din ultimele săptămâni au arătat societăţii româneşti faţa urâtă a scriitorimii de la noi. Uniunea Scriitorilor, care ar trebui să fie etalonul culturii, moralităţii şi urbanităţii s-a transformat într-o mahala în care injuria a luat locul dialogului. Scriitori importanţi sunt trataţi ca şi când ar fi infractori, sunt inventate comisii de pedeapsă şi senzaţia cumplită a întoarcerii în epoca stalinismului celui mai abject este tot mai apăsătoare.

Oameni serioşi se acuză unii pe alţii că sunt mincinoşi, isterici, iresponsabili sau îşi aruncă invective dintre cele mai groteşti. Aceste dispute nu fac decât să arunce în derizoriu însuşi termenul de intelectual.

E adevărat că termenul de „intellectuels” a fost utilizat chiar de la început în sens peiorativ, fiind folosit pentru a-i descrie pe dreyfusarzii reuniţi în jurul lui Zola. Anti-dreyfusarzii l-au folosit conotându-l negativ, tocmai pentru a-i descrie pe intelectuali ca pe nişte prefăcuţi, vânduţi unor interese străine. Numai că, aşa cum a fost folosit cuvântul de către Georges Clemenceau în ziarul „Aurora”, intelectualul este cel care luptă împotriva nedreptăţilor din societate. Clemenceau spunea despre intelectuali că sunt oamenii care au ca scop dreptatea socială, sunt cetăţenii care vor să vadă justiţia aplicată. 

Intelectualul are, astfel, această funcţie de rezistenţă faţă de ideile şi manifestările abuzive, faţă de nedreptăţile de tot felul.

Numai că, atunci când intelectualii devin abuzivi ei înşişi, când se transformă în opresorii opozanţilor şi în cenzorii ideilor care nu le convin, sunt declasaţi. Intelectual nu este cel care generează nedreptăţi la rândul său şi cu atât mai puţin cel care îşi nedreptăţeşte colegii de breaslă! Aceşti intelectuali sunt, de fapt, nişte „in-telectuali”, adică inşi lipsiţi de înţelegere, oameni care nu pricep ce e important în societate.

Poate aşa se explică şi de ce în România nu am avut decât foarte puţini disidenţi adevăraţi în epoca ceauşismului – pentru că, de fapt, nu am avut prea mulţi intelectuali autentici. Nici măcar cei care astăzi se prezintă drept promotori ai rezistenţei „anti-comuniste” în epoca respectivă nu au dat semne că ar fi interesaţi să se lupte cu nedreptăţile sistemului ceauşist. Obedienţii de ieri s-au transformat azi în mici dictatori.

După cum nu oricine care ştie să scrie şi să citească devine intelectual, nici cei care erau cândva în vârful elitei inteligenţei româneşti nu rămân veşnic acolo. Pentru că există şi intelectuali toxici, care, în loc să ajute societatea să lupte cu injustiţia, o infestează cu faptele şi ideile lor injuste, care acţionează ca nişte celule cancerigene. Aşa sunt aşa-zişii intelectuali de astăzi care, fără să fie obligaţi de vreun sistem represiv, continuă să practice delaţiunea împotriva propriilor colegi. Ei se fac purtătorii unei boli care îi descalifică din postura de posesori ai inteligenţei.

Pentru că adevăraţii intelectuali nu sunt reprezentaţi de acel strat subţire al burgheziei educate, nu sunt neapărat medici care citesc romane, avocaţi preocupaţi de cinema sau funcţionari publici care se chinuie să citească „Solenoid”, nici actori sau critici de teatru care ştiu puţină filosofie politică. Termenul nu se referă nici la boemii care pierd zilele şi nopţile prin birturi, debitând fraze sforăitoare, care pot să le aducă izbânzi erotice. Nici măcar absolvenţii de masterate şi studii doctorale rulate pe bandă nu sunt automat intelectuali.

Intelectualii sunt „maeştrii gândirii”, protectorii raţiunii colective, creatorii de semnificaţii din sfera ideilor. Ei sunt cei care deţin capacitatea de a interveni critic în societate. Sunt un fel de salvamari ai grupurilor sociale din care fac parte. Avem nevoie de oameni capabili să gândească independent, să conceapă autonom idei, să genereze cunoaştere şi progres ideatic. Unde sunt oamenii cu idei proaspete din România contemporană? Ce inovaţii au adus cei care se auto-proclamă liderii deşteptăciunii mioritice în istoria gândirii europene şi mondiale? Sau ce contribuţii au adus la îmbunătăţirea societăţii din care fac parte?

România a fost cândva condusă de către intelectuali. Mă gândesc la o epocă în care prim-ministrul României era Mihail Kogălniceanu – istoric, prozator, director de publicaţii literare; o epocă în care inspector şcolar, gazetar, lider de opinie publică era Mihai Eminescu, poate cel mai important poet al naţiunii române moderne; o epocă în care criticul, esteticianul şi filosoful Titu Maiorescu era prim ministru al acestei ţări.

Nu putem decât să ne întrebăm: ce s-a întâmplat cu intelectualii acestei ţări?