Examenul practic este o continuă acumulare de stres. Te trezeşti la şase, dacă dormi defel. Apoi, te bagi în taxi şi te duci la locul examenului, unul jegos, uitat de Dumnezeu, de cele mai multe ori fără toaletă sau cu doar una prin preajmă. Şi începi, împreună cu instructorul, să aştepţi, şi să aştepţi, şi să tot aştepţi...


Nu ştii până cînd. Normal, de ce să te deranjeze sistemul cu informaţii vitale? O să afli cînd ajungi la rînd. Te pregăteşti de vreo trei ori că acu-i acu, instructorul se găteşte şi el, îţi dă sfaturi de ultimă oră - şi poliţistul se bagă într-o altă maşină. Şi tu iar te pui pe stand by ca un computer care se respectă.
 
Azi, am aşteptat patru ore să-mi vină rîndul. Lapoviţă, ninsoare, frig. Cizmele şi soşetele mi se udaseră, într-un tîrziu m-am închis în maşină şi am încercat să nu am trac. Dar, desigur, am avut.
 
După o aşteptare ca asta, cinstit ar fi să treacă pe toată lumea. ”De ce aţi uitat, domnule Demény?" - mă întrebase poliţistul. Poate din cauză că am stat în noroi pînă în gleznă şi dacă trebuia să-mi fac nevoile, fusesem nevoit să privesc zoaiele altora.
 
Aceasta este una dintre cele mai grele moşteniri ale regimului care vezi Doamne a trecut: sistemul fără faţă şi punitiv prin mîrlănie. Un sistem care reproduce mereu un fenomen kafkian soios. Un sistem în care în pofida tuturor drepturi ale omului nu eşti băgat în seamă doar cînd sistemul are chef să te bage în seamă. 
 
Fusese a treia mea încercare. Nu alţii sunt de vină pentru incapacitatea mea. Dar orice capacitate înfloreşte în bun-simţ şi se ofileşte în ordură. România reuşeşte mereu să nu-i fie alături propriului ei cetăţean.