Un parc nu e doar un plămân verde, ci şi o arhivă în care se aliniază amintiri. Spaţiu al promenadei, dar şi al primelor tentative de seducere, loc de joacă, dar şi de reflecţie, parcul stă sub paşi nenumăraţi şi oferă fiecărui trecător, după caz, umbră sau consolare, un mal de apă sau o bancă scrijelită, un loc de bătut mingea sau un labirint de alei cu streşini de pomi. În zonele aşa-zis proletare, parcul e proiecţia în aer liber a cartierului căruia îi aparţine. Împestriţeala lui respectă anarhia scării de bloc: pensionari cu tablele sub braţ sau cu nepoţii în custodie, gospodine ieşite la un rebus în aer liber, tineri pe role, cărucioare vegheate de labradori joviali, pui de fotbalişti atraşi de giumbuşlucuri free-style, elevi care n-au renunţat la varianta romantică a chiulului, îndrăgostiţi febrili sau furtivi etc. Parcul e tolerant ca un duhovnic şi generos ca un padişah. Te aşteaptă calm, îţi rabdă toanele şi te primeşte cu aceeaşi ospitalitate chiar şi după ce-i arăţi că nu ştii să te porţi cu el.

Mă plimb des prin Parcul Alexandru Ioan Cuza, fost IOR, şi am de fiecare dată sentimente amestecate. Prima impresie e că ai de-a face de fapt cu două jumătăţi de parc fără legătură între ele. O parte a parcului geme sub amenajări de tot felul, cealaltă afişează o luxurianţă sălbatică. O parte e doldora de ornamentică vegetală şi sugestii ludice, a doua parte pare dată uitării. Când treci dintr-o zonă în alta, îţi vine să crezi că parcul are doi stăpâni: unul pedant până la obsesie, celălalt şleampăt fără pereche. Jumătatea dinspre Bulevardul Câmpia Libertăţii se laudă cu un chioşc unde au loc spectacole, terase, un minirozariu, jocuri de apă, terenuri de minifotbal sau baschet, spaţii destinate amatorilor de sporturi extreme etc. Jumătatea dinspre Bulevardul Grigorescu a încremenit în anii şaptezeci, refuzând parcă să se schimbe: poteci tăiate în iarbă de fachirii scurtăturilor, stufăriş nesupravegheat, alei în care betonul a crăpat demult, bănci putrede. Ai intrat în tunelul timpului, iar dacă nu te opreşti la timp, rişti să ajungi nu doar în perioada „Liceenilor" lui Isoscel (multe scene din film au fost turnate aici), ci hăt departe, pe vremea cărămidăriei ridicate la doi paşi de lac.

Mulţi dintre cei care se plimbă prin Parcul Cuza plâng cu un ochi şi râd cu celălalt. Partea nouă, cu amenajări, li se pare o agresiune împotriva trecutului, pe când în zona lăsată baltă văd legătura cu tinereţea pierdută. Alţii devin fanatici ai oxigenului şi reproşează tocmai preaplinul îmbunătăţirilor: prea mult ciment, prea mult gazon artificial, prea mult cauciuc etc. (plus inevitabila bănuială legată de comenzi preferenţiale, firme agreate şi comisioane). În fine, există şi atleţi ai injuriei pentru care importantă este găsirea şi sancţionarea vinovatului. Ţinta cea mai la îndemână este Liviu Negoiţă, mult mai puţin popular astăzi decât cu patru ani în urmă. În ce mă priveşte, nu-l apăr şi nu-l acuz. Ştiu ce-a făcut în sectorul 3 şi mai ales ştiu cum arăta sectorul înaintea lui. Mă limitez să-i pun o întrebare: din ce motiv există o diferenţă atât de mare între două părţi ale aceluiaşi parc? Ipoteza unei retrocedări nu pare să se susţină, câtă vreme în ultimii douăzeci de ani nu s-a schimbat absolut nimic în partea părăsită a parcului. Şi nu întreb cu schepsis politic sau ca să caut nod în papură. Pur şi simplu mi se pare nedumeritor că, sub mâna unui singur edil, se dezvoltă două tipuri de exces: unul al împodobirii, celălalt al indiferenţei.