Un grup aparent nehotărât

Pe mulţi i-a nedumerit agenda şi calendarul schimbător al mitingului împotriva abuzurilor. De la lupta împotriva statului paralel au ajuns la combaterea abuzurilor trecând prin susţinerea familiei tradiţionale într-o succesiune de hotărâri şi răzgândiri care ajunsese în cele din urmă subiect de miştouri. Faptul că a fost plasat în diferite momente ale ultimului an şi că i s-au atribuit mai multe sensuri, dar că indiferent de răzgândiri obiectivul unui miting nu a fost abandonat ne arată că nici momentul şi nici tema nu sunt mai mult decât accesorii pentru acest uriaş efort organizatoric, material şi uman. Utilitatea principală a mitingului trebuie căutată, cu alte cuvinte, în altă parte.

Tehnologia controlului

Unii ar zice că scopul e evident: o dovadă zdrobitoare de legitimitate populară a actualei conduceri a partidului care vrea să aibă de partea sa un eveniment colectiv mai grandios decât mitingurile #rezist de la începutul anului trecut. Să fim serioşi.

Organizarea mitingului este una dintre impresionantele operaţiuni de control asupra activului de partid şi simpatizanţilor prin care actuala conducere a PSD ar trebui să rămână în istorie pentru inventivitate şi machiavelism.

Partidul consumă resurse imense pentru a avea imagini pentru câteva generice la televiziunile prietene şi clipuri de campanie? Nici pe potenţialii votanţi proprii nici pe opozanţii acestora nu îi va clinti cu vreun milimetru din convingeri o adunare în stilul defilărilor de 23 August. Nu există emoţie în spatele acestui miting - nici nu va fi dacă nu se produce ceva accident pe parcurs - iar mobilizarea nu este spontană sau de jos, ca în cazul autenticelor mişcări colective. Chiar dacă vor fi 300 de mii de oameni, modul milităros de organizare şi aproape asumat neserios de legendare nu a scăpat nimănui, nici măcar propriilor activişti.

La fel se poate argumenta şi împotriva celorlalte ipoteze fie că se presupune că ar fi vorba de o încercare de intimidare a justiţiei independente, a opoziţiei sau a judecătorilor care decid în dosarele lui Liviu Dragnea. Sunt convins că noile prevederi din legislaţia de organizare a magistraturii sau cele ale Codului Penal alături de deciziile Curţii Constituţionale produc mai multe frisoane procurorilor şi judecătorilor decât un miting de partid care are mici şanse să se repete sau să aibă consecinţe. Orice încercare de folosire a mitingului în sensul unei mineriade incumbă riscuri imense – atât interne, dar şi externe – pe care guvernul şi conducerea partidului nu are sens să şi le asume. Actuala putere are suficiente pârghii instituţionale pentru a-şi impune obiectivele politice şi nu se întrevede, pe de altă parte, vreo masivă contestare populară.

În realitate, organizarea mitingului este una dintre impresionantele operaţiuni de control asupra activului de partid şi simpatizanţilor prin care actuala conducere a PSD ar trebui să rămână în istorie pentru inventivitate şi machiavelism. După un deceniu aproape epic de răsturnări ale conducerii, prin trădări şi conspiraţii care au adus de fiecare dată la putere noi garnituri de lideri, şefii de acum fac eforturi serioase pentru a eradica din faşă tendinţele centrifuge din partid chiar cu riscul de a provoca plecări cum e cazul noului partid al lui Ponta. Având în vedere istoria recentă amintită nu e chiar paranoia.

Pare a fi un modus operandi (sic!)

Din această perspectivă, mitingul, la fel ca şi alungarea a două guverne proprii anterioare, nu este altceva decât o ocazie de a exersa disciplina de partid şi, dacă se poate, de a identifica, reduce la tăcere sau chiar elimina din rândurile activului membri care nu arată o disponibilitate suficientă de executare a comenzilor venite de sus. Să ne aducem aminte că la fiecare din recentele drame interne anterioare – răsturnarea guvernelor Grindeanu şi Tudose şi apoi nominalizările pentru cabinetul Dăncilă - dezbaterile din PSD au dus la consolidarea autorităţii liderului de partid şi la suprimarea pluralismului de opinie în interior chiar dacă au costat partidul eliminarea sau plecarea unor figuri notabile. Însăşi discuţia despre organizarea mitingului – despre a cărui oportunitate s-au exprimat negativ prea puţine voci, rapid înăbuşite - a făcut parte din această continuă operaţiune de disciplinare. În contrast cu incidentele din martie-iunie 2017 şi ianuarie 2018 (răsturnarea celor două guverne proprii – putem constata şi faptul că perioada dintre evenimentele majore este de aproximativ 6 luni!) care au implicat aproape exclusiv parlamentarii şi activiştii cu poziţii de conducere de la nivel naţional, adunarea de mâine este un exerciţiu de organizare care propagă voinţa şi capacitatea de monitorizare şi sancţiune a conducerii până la nivelurile de la firul ierbii. Prin aceasta, mitingul este mult mai spectaculos, dar şi mai grăitor, iar dacă va fi însuşit ca un succes va întări în partid impresia de invulnerabilitate a lui Liviu Dragnea.

Nici primii, nici ultimii

Trebuie să recunoaştem că stilul de management şi disciplinare a aparatului de partid pe care îl evocă aceste evenimente este cel al Partidului Bolşevic din perioada lui Lenin şi Stalin. În anii 20-30 ai secolului trecut în PCUS aveau loc periodice epurări ritualice, unele de dimensiuni şi forme monstruoase, care au anihilat orice urmă de acţiune independentă. Ştiau foarte bine liderii Partidului Bolşevic că astfel de episoade nu doar că ţin ocupată birocraţia de partid dar şi că instituie o frică paralizantă printre membri. Chiar dacă analogia pare exagerată, putem fi convinşi că liderii de rang mediu ai PSD vor fi judecaţi în funcţie de indicatori cantitativi de rezultat în legătură cu contribuţia la miting, pe de o parte, dar şi prin acceptarea publică şi promovarea explicită a narativului stângaci elaborat pentru justificarea evenimentului. Ce gândeşte fiecare nu prea contează.

Dacă opoziţia, justiţia sau serviciile secrete vor fi speriate sau presa impresionată, acestea sunt doar bonusuri care nu pot fi comparate ca valoare cu o organizaţie de câteva sute de mii de oameni gata să execute fără crâcnire comenzile şefului.

O justificare în aceeaşi cheie, dar mai benignă, găsim şi în literatura managerială dedicată organizaţiilor complexe: când o structură devine atât de mare şi complicată încât riscă să se prăbuşească din interior e important ca fiecărui membru să i se găsească roluri prin organizarea de activităţi care să îi ţină ocupaţi şi să ofere măcar un simulacru de rol şi de identitate. În corporaţii aceasta poate însemna nenumărate şedinţe (meetinguri, ce coincidenţă!), pe când în armatele supradimensionate implicarea în tot felul de activităţi nemilitare, spre exemplu[1].

Toate celelalte posibile beneficii ale mitingului sunt secundare comparativ cu acest scop de a menţine „un înalt nivel de mobilizare” (a se citi (pre)ocupare, pentru ca membri să nu se dedice într-o măsură prea mare problemelor personale sau conspiraţiilor interne) şi o senzaţie de supraveghere permanentă. Dacă opoziţia, justiţia sau serviciile secrete vor fi speriate sau presa impresionată, acestea sunt doar bonusuri care nu pot fi comparate ca valoare cu o organizaţie de câteva sute de mii de oameni gata să execute fără crâcnire comenzile şefului.

La ce e bună o astfel de organizaţie şi ce ne spune asta despre personalitatea şi obiectivele liderului sau despre atitudinea faţă de propriul partid sunt teme separate de discuţie.


[1] Vezi Joseph E. McGrath. (1991). Time, Interaction, and Performance (TIP): A Theory of Groups. Small Group Research, 22, 2, 147–174. http://doi.org/10.1177/1046496491222001 dar şi o abordare mai cinică la Parkinson, C. N., & Osborn, R. (1957). Parkinson's Law, and Other Studies in Administration: And Other Studies in Administration. Houghton Mifflin.