Un interviu cu nepotul lui Borges (I)

Grete Stern/Wikipedia

Pe 14 iunie, dată la care s-au împlinit 35 de ani de la moartea lui Jorge Luis Borges, Daniel Mecca, jurnalist cultural specializat în opera sa, a publicat în Clarín, cel mai renumit cotidian argentinian, un amplu interviu cu Miguel de Torre Borges, fiul surorii celebrului autor. Cu permisiunea conducerii cotidianului Clarín publicăm, în două părţi, traducerea acestui interviu.

Afirmaţii inedite şi un Borges anticlerical la toaletă: cronica unei săptămâni de conversaţii cu nepotul său

~ Miguel de Torre Borges dezvăluie o latură informală şi comică a autorului, la 35 de ani de la moartea sa ~

L-am invitat pe nepotul lui Borges să jucăm tenis. În fine, nu poţi să scrii aşa ceva într-un ziar în fiecare zi, dar e adevărat – când se încheie pandemia, avem programată o partidă de tenis.

Tocmai am decis asta după o conversaţie telefonică de o oră şi un sfert cu Miguel de Torre Borges, la cei 82 de ani ai săi.  Am stat de vorbă în fiecare dimineaţă timp de o săptămână pentru a marca, luni 14 iunie, 35 de ani de la moartea unchiului său.

Unchiul său, bineînţeles, este Jorge Luis Borges.

De fapt, pentru Miguel de Torre Borges este „Unchiul”, o categorie eliptică, fără pronume posesiv în faţă, tot astfel cum Borges le spunea „Mama” lui Leonor Acevedo şi „Tata” lui Jorge Guillermo Borges.

Miguel de Torre Borges: Ca sa sparg gheaţa îmi vine în minte o chestie foarte amuzantă. Unchiul, cand se ducea să se pişe, spunea: „Mă duc să dau mâna cu episcopul”. Se înţelegea de la sine că mâna unui episcop e ceva moale şi pufos… O spunea foarte des. Asta vine din engleză: Shake the bishop’s hand. Sigur că nu o spunea de faţă cu doamnele, ci în familie, cu prietenii... Acest tip de ieşiri insolite, spectaculoase era foarte comun la el. Era o maşinărie de inventat, de sucit lucrurile şi de făcut asocieri imprevizibile. Unchiul era un improvizator, un om cu spiritul spontaneităţii.

Daniel Mecca: Ăsta e un titlu potrivit pentru articol!

M. T. Borges: Bineînţeles! Mă rog, dacă o să pui asta, să pui cuvântul a se pişa, nu a urina pe care el nu îl folosea. N-o să le placă episcopilor, dar puţin îmi pasă. Episcopatul mă lasă rece. În Proust e un personaj foarte comic, doctorul Cottard, care e foarte prost şi neîndemânatic, dar şi nostim. El spunea că se ducea să dea mâna cu Ducele de Aumale. Nu se ştie de ce, dar o spunea. Se pare că era o expresie inventată în acea epocă.

Atât de direct, ironic şi fără pompa erudiţiei conversează Miguel de Torre Borges, fiul marii pictoriţe argentiniene Norah Borges (sora lui Jorge Luis) şi al lui Guillermo de Torre, poet, critic literar şi eseist spaniol.

Miguel s-a născut pe 1 martie 1939. „M-am născut în aşa-numitul deceniu infam, deşi au urmat altele mai infame”, spune, făcând în stilul lui Borges o aluzie la peronism, fără a-l numi pe Perón.

Când Miguel era mic, Borges făcea tumbe prin salonul casei din strada Maipú. Poveste adevărată.

M. T. Borges: Unchiul făcea tumbe pe covor. Era prin ’45-’46, în perioada în care a scris Ficţiuni şi Aleph. E clar că de-aia avea capul mereu învolburat.  În plus, mă lua în cârcă în timp ce cânta şi dansa o milonga.

Miguel este un reputat editor al editurii de tradiţie Losada. Citeşte mult în spaniolă, engleză şi franceză. Reciteşte şi mai mult. A tradus din germană câteva nuvele de Kafka şi basme ale fraţilor Grimm. Are un plămân şi jumătate sănătos (fibroză chistică) şi spune că speră să trăiască până la 100 de ani. Bunica sa, Leonor, mama lui Borges, a trăit 99 de ani. „Ei, drace, am sărit caii!”, a spus ea la capătul vieţii.

Nepotul lui Borges are o mâţă pe nume Candelaria, marea sa tovarăşă „în anii ciumei, cum ar spune (Daniel) Defoe”.

Spune că „Borges e patriot prin scris” şi că „uruguayenii sunt mai criollos[1] decât noi.”

Spune că e des întrebat despre acel „poem ridicol, un text oribil de kitschios” care i se atribuie – în mod fals – lui Borges: Clipe.

Mai bine să nu vorbim de anumite poeme!

În testamentul său Borges i-a lăsat cele 21 de volume ale colecţiei O mie şi una de nopţi, în traducerea lui Francis Burton, pe care însuşi nepotul – spune – i le cumpărase la o licitaţie.

M. T. Borges: „Era o ediţie foarte ieftină când am făcut rost de ea. Dar nu e prima, ci o retipărire. Aceste cărţi nu interesau pe nimeni, cu excepţia mea şi a lui. Împărtăşeam dragostea pentru O mie şi una de nopţi”.

Nepotul are, de asemenea, în biblioteca sa alte cărţi pe care unchiul i le dăruise treptat.

M. T. Borges: Unele cărţi le-am vândut când aveam nevoie de bani sau le-am dăruit. Dar am făcut-o şi pentru că îmi dau seama că eu sunt singurul care ştie ce conţine fiecare carte din biblioteca mea. Dacă eu mor, asta se pierde pentru totdeauna. Acum le aparţin unor oameni care ştiu ce le-a încăput pe mână şi vor avea grijă de ele. De exemplu, recent am vândut Istoria Republicii Argentina, de Vicente Fidel López, pe care Unchiul o citea în tramvai în acea nefericită epocă în care lucra la biblioteca municipală, la fínele anilor ’30. Erau 10 volume, cu adnotările sale şi semnătura sa. Istoria îi plăcea mult pentru că în mai multe pagini e vorba de Colonelul Isidoro Suárez[2] şi de bătălia de la Junín.

E ora 17.06, joi, 10 iunie. Sună telefonul. E nepotul lui Borges.

Şi astfel ne-am sunat toată săptămâna, verificând date, nume, informaţii şi mai ştiu eu ce, chiar şi discutând despre meciurile de la Roland-Garros. „Salut, Miguel! Da, la telefon Mecca, ce faci?” Spune că, dacă îl las, nu se va opri din vorbit. Uneori apelul durează un minut. E un detaliu, să spunem. Jur că vocea sa seamănă cu a lui Borges! Omul avea glas asemănător.

Acum îmi menţionează: „Cartea aia a lui Vicente Fidel López îl interesa pe Unchiul şi pentru că vorbea despre bătălia de la Las Palmitas în care comandantul federal Manuel Mesa a fost învins de cavaleria lui Suárez în 1829 iar apoi împuşcat în Plaza de Mayo”.

Ok, Miguel mai are poveşti. Multe. De exemplu – spune – odată l-a auzit discutând pe unchiul său cu José Edmundo Clemente, asistentul lui Borges la Biblioteca Naţională. „Eu niciodată nu citesc notele de subsol ale unei cărţi”, i-a spus Clemente lui Borges, iar acesta, provocator, i-a răspuns: „Ei, eu doar notele le citesc.”

Îşi aminteşte: „El chiar citea notele din Divina Comedie sau Don Quijote. Am moştenit asta. În cărţi îmi plac introducerile, prologurile şi notele de subsol. Am mai moştenit interesul pentru lectură şi pentru ediţiile cărţilor. El spunea: «Dacă nu-ţi place o carte, nu o citi!» Ieşeam des să ne plimbăm, îmi vorbea tot timpul, recita poeme, spunea bancuri. Purtam discuţii între patru ochi la mine, la el sau în vreun bar. El vorbea mai mult. Eu mai degrabă observam şi ascultam. Unchiul era un torent care nu te lăsa să faci altceva. Nu vorbea de lucruri precum şcoli literare, avangarde, ariergarde, asta nu-l interesa deloc. Cred că prima carte dăruită de el a fost o ediţie foarte ieftină de la editura Tor – cu coperte galbene – a romanului Câinele din Baskerville al lui Arthur Conan Doyle şi, de asemenea, Semnul celor patru.”

Şi-l aminteşte în apartamentul de pe strada Maipú, dimineaţa, cu cana lui mare cu lapte care i se aducea pe noptieră. Nu citea niciodată ziarul ca să nu-şi murdărească degetele.

„În anii ’60 îmi amintesc că mergeam la Saint James, pe Córdoba şi Maipú[3], iar chelnerul comanda la bucătărie: «Un imperial de vacă pentru Borges!» Era o aluzie comică la halba de bere, pentru că Unchiul trebuia să bea lapte, din cauza ulcerului.”

Altă anecdotă: „Unchiul avea o percepţie puternică a lucrurilor violente. Relata că i se spusese că în toate regimentele exista un călău profesionist care le tăia capul prizonierilor aflaţi pe moarte. Venea la fiecare şi îi spunea: «Curaj, prietene! Mai mult suferă femeile când nasc.» Foarte sud-american, teribil... şi îi despica grumazul. Susţinătorii guvernatorului Rosas o făceau cu un cuţit cu lamă ciobită, proastă ca să doară mai tare”.

Şi-l aminteşte pe Borges şi conversând cu Adolfo Bioy Casares. Evident.

„Se întâlneau şi rîdeau ca doi copii. Am imaginea lui Adolfito, foarte atletic, pe vine, cu mâinile în şold, aruncându-şi picioarele înainte, dansând ca în acordurile muzicii ruseşti. Precum Yul Brynner în filmul Taras Bulba. El i-a făcut mult bine Unchiului pentru că lua discuri noi, la modă şi le ascultau împreună. Îşi puneau şi muzică clasică. Unchiului îi plăcea Brahms, nu se ştie de ce. Îi mai plăceau, de asemenea, doar câţiva pictori, precum William Turner. Poate, de fapt, era glumă, pentru că nu vedea nimic, iar picturile lui Turner sunt complet înceţoşate.”

D. Mecca: Bioy a luat de la Borges acea estetică conceptuală a ficţiunii, cum a fost în Invenţia lui Morel.

M. T. Borges: Adolfito era foarte amabil, plăcut, elegant şi chipeş. Dar nu prea îmi place ca scriitor. Cred că juca tenis mai bine decât scria. Însă îmi place cartea sa – Dicţionarul argentinianului desăvârşit.

D. Mecca: Îţi propun un ping-pong de întrebări despre Borges, Miguel.

M. T. Borges: De acord.

D. Mecca: Care este nuvela ta preferată dintre cele scrise de Borges?

M. T. Borges: Prima pe care am citit-o – Funes sau omul cu memoria perfectă.

D. Mecca: Şi cartea preferată?

M. T. Borges: Ficţiuni şi Aleph. Tensiunea prozei sale există doar în aceste cărţi. Ce a scris după aceea se vede că nu scria el, ci că dicta. Drept care cărţi precum Relatarea lui Brodie şi altele nu sunt la fel de migălos scrise. Sunt foarte bune, dar nu au tensiunea acelor nuvele perfecte. Când a rămas orb, nu a mai putut să se corecteze, nici să răscolească sursele.

D. Mecca: Ce biografie a lui Borges recomanzi?

M. T. Borges: O biografie literară, semnată de Emir Rodríguez Monegal.

D. Mecca: Care sunt scriitori tăi preferaţi din întreaga literatură?

M. T. Borges: Kafka în întregime, Proust în întregime şi Roberto Arlt. Sunt un mare admirator al lui Arlt. Cei şapte nebuni, Jucăria furioasă…Sunt atât de nebun că acum caut primele ediţii, doar că sunt foarte scumpe. Mi-ar plăcea să le am, să le mângâi, să le privesc. Acum doi ani mi-am cumpărat prima ediţie a romanului Aruncătorii de flăcări. Pentru mine Arlt şi Borges sunt principalii autori argentinieni. Şi Domingo Faustino Sarmiento[4] scria uluitor de bine. Şi Generalul Paz[5] scria bine, dar e vorba de alt tip de literatură. Nu e literatură de ficţiune.

D. Mecca: Unchiul tău îţi vorbea despre Arlt?

M. T. Borges: Îmi povestea despre el. Se cunoşteau, dar nu aveau nimic în comun în privinţa stilurilor. Fiecare avea geniul său şi propriile nebunii. Unchiul lucra o lună ca să termine o pagină – cu ştersături, eliminări, completări. Iar Arlt rupea maşina de scris. Ăsta era farmecul lui – îi ieşeau lucrurile alea minunate. Nebuniile lui Erdosain, protagonistul romanului Cei şapte nebuni, Huliganul melancolic, Bărbatul care a văzut moaşa, Barsut, toate aceste personaje care niciodată nu i-ar fi trecut prin cap Unchiului, pentru că nu avea structura aia şi nici nu cunoştea tipul ăla de oameni. Asta e proba despre care mereu zic că e legată de recitire: dacă o citeşti şi reciteşti, îţi dai seama că-ţi place cu adevărat.

E o propoziţie pe care Unchiul niciodată nu ar fi putut-o scrie: ‘Valea, nenorocitule, valea!’ (Cei şapte nebuni). Această propoziţie e cel mai bun lucru din toată opera lui Arlt. În Omul de la colţul străzii roşiatice Borges a trebuit să recreeze acest mediu, dar a făcut-o cu migală. A studiat limbajul, s-a împrietenit cu Nicolás Paredes, capul unei grupări interlope din Palermo[6]. Or, la Arlt asta e natural. Şi cred că în adâncul său Borges îl respecta pe Arlt. Până la urmă Unchiul a scris o nuvelă numită Nedemnul, în stilul lui Arlt. E un omagiu adus lui.

• Va urma –

Traducere şi note de Justina Irimia

[1] Termen care îl desemnează pe cetăţeanul născut în America de Sud din părinţi europeni.

[2] Manuel Isidoro Suárez (1799–1846), reputat colonel argentinian, străbunic al lui Jorge Luis Borges.

[3] Adresele din Buenos Aires, atunci când sunt redate aproximativ, sunt descrise prin menţionarea intersecţiei a două străzi. Localul amintit era amplasat pe bulevardul Córdoba, în proximitatea intersecţiei cu strada Maipú.

[4] Domingo Faustino Sarmiento (1811- 1888), reputat activist social, militar, profesor, autor, al şaptelea preşedinte al Argentinei.

[5] General José María Paz y Haedo (1791 –1854), reputat militar, erou al Războiului de independenţă argentinian şi al Războiului civil argentinian.

[6] Cartier din Buenos Aires.