Un faliment românesc

Suntem bine educaţi, dar sistemul ne omoară. Ce este politica, dacă aceasta nu serveşte dezvoltării sociale?

Există ştiri importante care trec neobservate. Una dintre acestea, apărută săptămâna trecută, se referă la clasamentul dezvoltării umane pe anul 2009, realizat de Programul Naţiunilor Unite pentru Dezvoltare (PNUD), ce poate fi consultat la http://hdr.undp.org/en/statistics/. România se află pe locul 63 în lume, iar profilul ei seamănă cu cel al unei ţări insulare din America Latină, numită Trinidad-Tobago.

Ceea ce ridică România în acest clasament este nivelul de educaţie al oamenilor - nu e cazul să înălţăm aici laude sistemului de învăţământ, ci mai curând să ne gândim ce potenţial uriaş am avea dacă am reuşi să îl modernizăm. Ceea ce o trage în jos este starea infrastructurii şi, mai ales, cifrele dezastruoase ce ţin de starea de sănătate a populaţiei - aici suntem pe ultimul loc în Europa. Cu alte cuvinte, suntem bine educaţi, dar sistemul ne omoară. Este, dacă vreţi, o confirmare a ceea ce mulţi spun, adesea: luaţi individual, românii pot fi admirabili; puşi împreună, sunt un dezastru.

Raportul PNUD ne furnizează şi o altă dovadă a potenţialului românilor. Odată plecaţi să lucreze peste hotare, aceştia câştigă, în general, competiţia cu imigranţii din alte regiuni ale globului, pe care îi găsesc în ţările de adopţie. Românii trimit mai mulţi bani acasă decât marocanii, ecuadorienii sau columbienii şi sunt mai bine integraţi în societăţile care îi primesc. Cu alte cuvinte, se adaptează bine în sistemele organizate. Dacă am fi o ţară condusă de lideri responsabili, şi nu de politruci care se dau în stambă la televizor, un asemenea raport ar fi trebuit să nască dezbateri, acuzaţii şi chiar demisii. Raportul PNUD este, de fapt, o ilustrare a falimentului politic românesc. Fiindcă, ce este politica, dacă aceasta nu serveşte, în cele din urmă, dezvoltării sociale?

Politicienii se laudă cu date macroeconomice. Într-adevăr, în anul 2008, România a ajuns la un Produs Intern Brut pe cap de locuitor echivalent cu cel al Spaniei din 1994. Sună bine, din punct de vedere statistic. Dar cât de departe este România de azi de Spania de acum 15 ani, din punctul de vedere al dezvoltării sociale! Să ne amintim un episod din istoria recentă a Spaniei: în 1981, regele Juan Carlos dejuca o lovitură de stat intervenind la televiziune, în calitate de comandant al Armatei şi luând apărarea Constituţiei. Succesul unui asemenea gest nu putea fi posibil decât într-o societate unită în jurul valorilor democratice şi având la bază un sistem social demn de încredere. Nu cred că un astfel de gest ar fi avut sorţi de izbândă într-o ţară din America Latină, marcată de o prăpastie socială. Şi, tare mă tem, n-ar avea şanse nici în România de azi.