Un cuvânt tot mai urât

Unul dintre cuvintele pe care am început să le detest e şef. Mai ales în forma sa articulată, şeful (pronunţat, cel mai adesea, şefu'), sau la vocativ, "şefule!".

Se aude tot mai des în spaţiul nostru public şi trădează atât incultura, lipsa respectului instituţional, cât şi subţirimea convingerilor democratice. Într-o ţară în care - spre deosebire de Occident - nu mai eşti respectat îndată ce ai coborât dintr-o funcţie, toţi aspiră să devină şefi. Nu contează unde, nu contează pe baza căror merite: contează doar să fie un fel de stăpâni absoluţi (căci asta înseamnă, în mintea multora, să fie conducători ai unei instituţii), să li se spună cu slugărnicie şefu' şi să vadă cât mai multe spinări plecate. Competenţa, devotamentul pentru interesul public, respectul pentru ceilalţi? Vax. Şefu' e singurul care ştie, care poate, care decide.

Interesant (şi îngrijorător) este că vocabula a rezistat cu succes asaltului romglezei papagaliceşti introduse după 1989. Am introdus în toate actele oficiale şi în toate discursurile cuvântul manager, dar acesta a pătruns numai la suprafaţă. Sau când vorbim cu străinii. La firul ierbii, tot şefu' a rămas la putere şi la butoane.

În străinătate, celui care a fost preşedinte, ministru sau decan i se spune toată viaţa domnul preşedinte, domnul ministru sau domnul decan. La noi, cu excepţia puţinilor oameni civilizaţi, toţi sunt şefi. Dar... numai cât sunt în funcţie. Imediat ce o părăsesc, spinările plecate îşi recapătă, brusc, demnitatea, iar fostul preşedinte devine nea Cutare.

Nu, nu e spirit democratic aici: e doar un egalitarism de sorginte populistă, la care a contribuit din plin şi perioada comunistă, dar şi un funciar parvenitism. În fiecare spinare încovoiată se ascunde ambiţia de a deveni, cândva, şefu'. Nu preşedinte, nu decan, adică oameni competenţi, a căror funcţie trecătoare înseamnă doar un plus de devotament pentru instituţie. Ci şef: stăpân atotputernic, temut, deşi detestat, căruia totul îi e permis.

De aici decurge şi o bună parte din încălcarea legilor. Mulţi se miră de mulţimea dosarelor de abuz în serviciu, care egalează, în România, totalul Uniunii Europene. Nu-i nimic inexplicabil la mijloc. Când cineva e şef, nu ministru sau preşedinte, nu primar sau procuror, dreptul se transformă în abuz. Spinările plecate aproape că te invită la asta. În tot cazul, nu sunt un îndemn la moderaţie.

În 1937, Geo Bogza propunea, ca modalitate de limitare a politicianismului, înlocuirea titulaturii de ministru cu cea de făcăleţ. Numai cei cu vocaţia slujirii binelui public ar accepta să li se spună domnul făcăleţ, în loc de domnul ministru, argumenta Bogza.

Se înşela. Mai bine zis, în 1937, România încă era o ţară civilizată, măcar la nivelul ăsta. Astăzi, titulatura de făcăleţ n-ar descuraja pe nici unul dintre cei care aspiră să li se spună "şefu'".