Un cutremur pentru fiecare
0
Primul a căzut dulapul de deasupra chiuvetei. A căzut fix în mijlocul camerei, punând punct conversaţiei, tocmai când eu îi spuneam mamei că „e treaba mea şi cu asta basta“. Taică-miu, care stătea la masă şi media în tăcere discuţia, doar din priviri, cu puteri paranormale, a fost primul care a strigat că „afară, cutremur“.
Am mai rămas acolo o vreme, din inerţie, nu stiu cât, minute, secunde, fără să ne putem lua ochii de la dulapurile de bucătărie care se înclinau în stânga şi în dreapta, mai flexibile decât le-aş fi crezut vreodată. Lumea devenise cauciucată şi gumilastică, mi-am zis. Când unul din dulapuri s-a deschis şi de acolo a izbucnit un braţ de farfurii albe, în zbor, noi deja eram în hol. Când să ieşim din casă, taică-miu a strigat după noi că se duce să o ia pe bunica din camera ei. Mamaie era la pat, lovită de o boală veche, şi nu putea să-şi mişte picioarele.
Am ieşit în curte. Ce ciudat, mi-am zis, trăiesc un cutremur, primul meu cutremur adevărat, nu ca ăla din `90, cand doar s-a deschis o uşă la o servantă şi au căzut nişte prosoape. Îmi era greu să stau în picioare, de parcă m-aş fi aflat într-un lift care se balansa la nesfârşit în sus şi în jos. M-am trântit pe pământ, în curte, printre dalii, uitându-mă la casa care pur şi simplu vibra, la zidurile ei zdravene care stăteau să pocnească la încheieturi, la două geamuri sparte care se bălăngăneau fără speranţă.
Era un vuiet şi un cor de animale înspăimântate sau poate eram doar noi, şi atunci m-am gândit să-mi scot telefonul. O să filmez şi o să pun pe internet, mi-am zis în vis, cu o parte a creierului ştiind că nu e real, cu o altă parte îngrozită că mi-a venit ideea asta stupidă să filmez un coşmar, la propriu să filmez un coşmar, atât de defectă poate fi lumea din care vin eu.
Am scotocit în buzunar după telefon, iar în locul lui am găsit o cutie albastră, pictată cu stele. Semăna cu ambalajul în care erau împachetate mănuşile primite cadou în clasa a patra. Bun, iată telefonul, mi-am zis. Cutremurul nu se încheiase, mi-am dus cutia la ochi şi am privit prin ea spre lume. Era un caleidoscop, în loc de o casă vedeam şase, minunate toate, ca şi cum din spatele fiecăreia ieşea un curcubeu, toate locuite de oameni fericiţi, vii şi înalţi.
„Mos Ene te iubeşte“, aşa scrie pe o casă de pe strada Maica Domnului, mi-am spus în vis, şi poate aşa şi este. Am continuat să mă uit prin caleidoscop la trandafiri, la degetele mele din ce în ce mai mici, la genunchii încă neatinşi de lovituri, am intrat în casă având cutia albastră la ochi şi prin ea am văzut-o pe bunică-mea zâmbind de şase ori, din pat, la ea în cameră, şi am văzut, în mijlocul bucătăriei, un nor de farfurii albe plutind deasupra podelei, nesparte, neatinse de gravitaţie, rotindu-se încet în aer.
Apoi mă aflam pe o stradă, unde m-a oprit un bărbat înalt, de vreo trei metri. S-a aplecat ca o girafă şi mi-a spus un secret la ureche, după care a plecat strigând: „Cumpărăm aur, argint, antichităţi, tablouri cumpărăm, obiecte din bronz, decoraţii militare, ceasuri, monede, statuete cumpărăăăăm“. Eram fericită în vis, pentru că secretul ăla pe care tocmai îl aflasem schimba totul.
CITIŢI ŞI:
Cum arată sfârşitul unui miracol: adio, Băile Herculane
Zeităţi minuscule şi nemuritoare
Se încarcă comentariile...
