Un Cod al muncii albe in neagra tranzitie

S-ar putea spune ca aparitia noului Cod al Muncii, la 11 ani de la Revolutie, marcheaza cu adevarat ruperea de sistemul centralizat. Zona relatiilor de munca a fost, dupa '89, poate cea mai dinamica

S-ar putea spune ca aparitia noului Cod al Muncii, la 11 ani de la Revolutie, marcheaza cu adevarat ruperea de sistemul centralizat. Zona relatiilor de munca a fost, dupa '89, poate cea mai dinamica din intreaga societate. Reglementarile nu au reusit sa tina pasul cu schimbarile cerute de piata, ba chiar au devenit uneori o frana in dezvoltarea noului cadru. S-a carpit, pe ici, pe colo, Codul Muncii. S-a incercat sa se mai suplineasca una, alta, prin acte auxiliare, cum ar fi dispozitiile din contractele colective incheiate la nivel national, dar totusi lucrurile nu au reusit nici un moment sa fie limpezi in gradina muncii. Ca si in alte cazuri, nevoia i-a invatat atat pe angajatori, cat si pe salariati sa cotrobaie prin cotloanele legilor, pentru a gasi cate o portita de iesire din unele situatii care pareau fara solutie. Una peste alta, reglementarile mostenite din perioada comunista s-au dovedit incapabile de a face fata cerintelor unei societati aflate in drum spre economia de piata. Asa s-a ajuns ca munca la negru sa infloreasca, lasand salariatii descoperiti, in fata cu un viitor incert, in care nu aveau nici o protectie. Asa se face ca angajatorii s-au vazut, in multe ocazii, legati de maini si de picioare de un sistem care nu le oferea nici cea mai mica mobilitate in lupta pentru supravietuire economica. Este incontestabil insa ca vechiul Cod al Muncii a reusit cat de cat sa protejeze salariatii in fata avantului demolator al angajatorilor, tentati sa nu aplice altceva decat legea proprie in relatia cu salariatii, insa, de cealalta parte, a dat nastere la abuzuri din partea salariatilor, hotarati sa nu iasa decat cu picioarele inainte dintr-o unitate economica. Analizat din aceste puncte de vedere, momentul aparitiei noului Cod al Muncii nu putea fi altul decat cel in care, printr-o evolutie naturala, s-a creat cat de cat un echilibru intre cele doua parti - angajator si angajat. In primul rand, pentru ca se stabileste importanta pe care o are, pentru viitoarele relatii de munca, negocierea initiala a contractului, cu toate clauzele ei, generale sau individuale. Gruparea angajatorilor sub palaria patronatului, sindicalizarea salariatilor si gura mare a liderilor acestor formatiuni incomode pentru orice guvernant, dar si deschiderea catre UE, sunt pasi care au contribuit la noua forma a Codului Muncii. Dintr-un anumit unghi, s-ar putea spune insa ca raportul de forte nu este inca pe deplin echilibrat. Noul act, aflat inca in laboratorul Ministerului Muncii, tinde sa incline balanta spre apararea drepturilor salariatului, instituind in sarcina angajatorului o serie de obligatii destul de severe. Acest lucru va fi urmat de o contrareactie, in prima faza, anume aceea a eludarii prevederilor Codului. Din pacate, acest lucru va fi posibil pentru ca, in Romania, inspectia muncii este inca privita ca o institutie fara greutate, iar inspectorii nu au nici pe departe renumele celor din tarile vestice, unde protectia salariatului este pusa mai presus de orice, nu numai pe hartie, dar si in realitate. Sporuri, compensatii, indemnizatii, toate incearca sa demonstreze ca forta de munca este una din cele mai valoroase avutii ale unei natii. Numai ca si acesta este un lux al unei societati bogate, nu al uneia care se ia la tranta cu PIB-ul in fiecare an, intr-o disputa pe viata si moarte. Asa este, de exemplu, cu fondul de garantie pentru plata salariilor, stabilit la... dublul fondului de salarii anual! Cate unitati vor fi dispuse sa-si imobilizeze resurse importante intr-un cont bancar a carui dobanda nu va acoperi niciodata inflatia? Cati angajatori isi vor declara numarul real de angajati si salariile acestora, daca vor fi obligati sa puna niste bani deoparte, in cine stie ce banca nesigura? Si sa nu uitam ca, in afara de acest fond, mai trebuie sa mai constituie inca unul, cam de aceeasi marime, pentru asigurare in caz de boli profesionale si accidente de munca. O alta prevedere, care va fi cu siguranta printre primele eludate, in special in zona privata, este cea privind durata zilei de munca. Teoretic, ea este de opt ore, asa cum se scrie in conventiile internationale la care Romania este parte. In fapt, se lucreaza mult peste, iar despre plata suplimentara nici nu poate fi vorba. Cat despre personalul de inlocuire, gandit pentru a-i schimba, in unitatile cu foc continuu pe cei care se odihnesc in zilele de repaus saptamanal, el va ramane multa vreme doar o varianta neutilizata, din cauza costurilor pe care le-ar presupune. Si exemplele pot continua... Asadar, noul Cod va da piept cu realitatea intr-un timp relativ scurt. Acum el pare a fi o constructie juridica frumoasa, dar facuta pentru o alta tara, ceva mai linistita si mai dispusa sa priveasca ingaduitor spre omul-forta de munca. O lume aproape perfecta, in care atat patronul, cat si salariatul au o "fata umana", in care conventiile civile nu mai au cautare, pentru ca ambele parti se gandesc la moralitate. Cu alte cuvinte, o lume inca departe de Romania, un fel de paradis al muncii.