La început oamenii au gustat şi au strâmbat un pic din nas – şi-au amintit un alt motiv pentru care cireşul fusese ameninţat cu tăierea: nu făcea cireşe prea dulci şi nici prea mari. În următoarele două zile au venit nişte ploi interminabile, în timpul cărora nimeni nu a avut chef să se avânte în grădină. Şi, în sfârşit, când ploile s-au încheiat oamenii au descoperit că unele fructe pur şi simplu pocniseră din cauza apei, începeau să se strice şi să le strice şi pe cele de lângă ele.

În ziua aia oamenii au gustat alte câteva cireşe. Erau bune, dar nu foarte bune. Aveau un gust acrişor, de cireşe coapte prea devreme, iar oamenii visau la nişte boabe dulci şi negre, uriaşe, altoite. În ziua următoare au venit păsările. S-a dovedit că graurii sunt geniali şi au un simţ special, care-i atrage la cireşii plini de rod.

Între timp oamenii au ajuns la concluzia că cireşele, atâtea câte mai erau întregi, erau bunicele şi meritau înfulecate. De asemenea, graurii meritau să fie alungaţi, dar acest lucru era aproape imposibil. Păsările cerului nu au grija zilei de mâine, iar graurii aveau o singură menire: să aleagă cireşele, bob cu bob, să le smulgă, să le transporte în stratul de ceapă din apropiere şi acolo să le mănânce delicat, rupând din miezul delicios şi abandonând apoi sâmburele.

În ziua următoare oamenii au prins gustul cireşelor – erau bunicele, chiar dacă nu foarte dulci, şi dacă umpleai un coş o forţă invizibilă te obliga să-l mănânci tot. Aşa că această zi i-a găsit pe oameni şi pe grauri, cot la cot, în grădină, mâncând cireşe, fiecare după posibilităţi, după rapiditate, care cu aripile în spate, care cocoţaţi pe acoperişul terasei de lângă, pentru a culege bunătăţile. La finalul zilei, graurii aveau burţile pline, ba chiar au fost semnalate cazuri de păsări care s-au prăbuşit în zbor după atâtea cireşe, iar oamenii şi-au promis că în viaţa lor nu vor mai mânca atât.

În noua dimineaţă păsările au fost primele în grădină şi au studiat toate posibilităţile, dar nu mai rămăsese mai nimic de ciugulit. La aceeaşi concluzie au ajuns şi oamenii, care sperau că a mai supravieţuit ceva necules. Absolut nimic. Păsările au mai rămas prin zonă o vreme, apoi au abandonat, la fel şi oamenii, după ce însă au analizat terenul. A reieşit că cireşul fusese plantat puţin cam aproape de casă. Ameninţa cu rădăcinile lui temelia locuinţei? Desigur, aşa că, dacă tot nu făcea cireşe prea dulci, ar fi putut să îl taie şi să planteze mai apoi, în alt loc din grădină, un cireş de soi, care nu rodeşte atât de devreme şi pentru care cel puţin se merită să duci un război cu păsările cerului.

Apoi oamenii şi-au văzut de treaba lor şi cireşul, rămas singur, a oftat. A dat din ramuri, şi-a tras rădăcinile din pământ, s-a târât încet spre alee şi apoi a ţinut-o drept până la poartă, pe care a descuiat-o cu puteri paranormale. A ieşit, a făcut la dreapta, trâgând după el cinci metri de rădăcini, şi nu s-a mai oprit decât în rondul din bulevard, unde se plictisise deja de atâta mers şi unde mai poate fi găsit probabil şi în ziua de azi.  

Citiţi AICI toate editorialele semnate de Lavinia Bălulescu

Pe Lavinia Bălulescu o găsiţi şi pe Ferma de gânduri.