Umbra lui Charles la Micloşoara

După ceva mai mult de trei ore şi 216 kilometri de condus maşina către nord, m-am oprit la vreo zece metri de uliţa laterală lângă care scria pe o tăbliţă de gard ”pensiune / panzio”. O vacă pântecoasă se proptise în diagonală pe mijlocul şoselei şi îşi legăna nedumerită coarnele către ceilalţi trafic-anţi care, ca şi mine, aşteptau ca animalul, vai, ce urât, să ia o decizie şi să ne elibereze calea.

A şi făcut-o până la urmă, îndreptându-şi greabănul şi pornind agale pe linia centrală, punctată, a şoselei. 

Semn că fusese educată anterior în spiritul mersului pe mediana drumului, pentru a permite buna circulaţie, în ambele sensuri, a maşinilor mici şi mari. 

 Ne-am mai întâlnit şi zilele următoare, când ea şi şi suratele de popas pe asfalt, în perioada în care se pune de asfinţit şi trebuie să te duci acasă, se împrăştiau disciplinate de pe şoseaua naţională către uliţele înnoroiate ale satului.

Micloşoara este numele lui. 

Sau Mikloşvar.

Undeva, mai sus de Feldioara, tras la poalele unui deal rotund, cu pădure tânără.

Ca în multe din satele din această zonă, şi aici casele se înşiră de-a lungul şoselei asfaltate, doar câteva uliţe se răzleţesc în jur, unele cu trotuare de piatră, cele mai multe de pământ şi iarbă. 

 Nu ar fi cu nimic special, în afara faptului că în această parte de ţară, chiar şi peste cele mai modeste localităţi se desenează acuarela magică de contururi rotunde a dealurilor şi pădurilor, cu lanuri de porumb uscat care se înfăşoară peste coline, cu fuioare de fum ce se întâlnesc la mijloc de drum cu nori rotunzi şi umezi... 

...şi dacă, dincolo de gard, în câteva case, deloc speciale la prima vedere, nu ar fi o altă lume, dintr-un alt secol, dintr-o altă istorie.

Casele de oaspeţi de la Micloşoara sunt proprietăţile unui conte, deci maghiar, Kalnoky Tibor, care şi-a reînvăţat limba familiei, cum a trebuit să o facă şi cu cea oficială a locurilor unde a redobândit  castelele pierdute sau a cumpărat case bătrâneşti pentru a le transforma în pensiuni. 

Prietenia cu Prinţul Charles a fost în beneficiul amândurora. Potenţialul monarh britanic a mai adăugat o proprietate la cele peste zece pe care le deţine în România, undeva, pe Valea Zălanului, la 18 kilometri de Micloşoara, iar contele l-a avut oaspete la castelul de vânătoare al familiei, restaurat in 2016- 2017 şi transformat într-un ”muzeu al vieţii transilvane”. 

Deocamdată, Micloşoara nu e Viscri, dar nici Viscri nu are un castel cu lac sau ”stone pub” la şosea. 

A vizitat locurile şi Prinţul Henry, cel cu... a fost şi în sat, şi la familia Sütő, pictorii de mobilă de la Vârghiş, şi la moara de apă de la Băţanii Mici, probabil şi la reşedinţa contelui Kalnoky de la Valea Crişului. Fotografiile stau mărturie.

 Noi am stat la ”casa albastră”, unde sunt ”camerele vrăjitoarei”. Soţia a fost un pic nedumerită de alegere, dar i-am explicat că mai rămăsese doar o opţiune, ”camera valetului”, ceea ce...hm

Casele sunt cu streşinile plecate, apăsate de timp şi de greutatea lemnului, iar când  le treci pragul intri într-o lume de laviţe pictate, lăzi de zestre, sobe de fontă cu efigii imperiale, paturi cu spătar de lemn negru mirosind a ceară şi fum. Dintr-un alt timp. Restul, căldura venită prin podea de la centrala din pivniţă, baia modernă, lămpile de noptieră sunt ale timpului acesta. Din care lipseşte însă televizorul, un obiect care ar fi bruiat, poate, relaţia noastră cu acest univers arhaic reconstruit.

În casa cea mare, un fel de han cu prispe de cărămidă roşie şi săli decorate cu comode şi vitrine de lemn,  după ce se încinge focul în şemineu, poţi asculta Rahmaninov  sau Chopin pe fond de trosnete de lemne arse. După o cină la care eşti aşteptat cu meniul tipărit aşezat pe colţul mesei.

Şi am călătorit, încolo şi încoace, plecând dimineaţa prin tunelul tăiat în ceaţa deasă şi ieşind peste zi la lumină în pădurea galbenă şi roşie din jurul lacului Sfânta Ana, în curtea interioară a cetăţii  Mikó din Miercurea Ciuc, în sala păpuşilor din Muzeul Breslelor, Târgu Secuiesc, sau în pivniţa cu sobe de fontă din Muzeul „Haszmann Pál” din Cernat,  poate cel mai surprinzător muzeu sătesc pe care l-am văzut, aflat şi el într-o curte de conac, probabil nu de conte, că nici conţii nu sunt chiar pe toate drumurile.

Revenind seara la camera din casa albastră care nici măcar televizor nu avea.