Vasile Şuşcă e acel gen de român lângă care îţi redescoperi profunzimile spirituale pur româneşti. Dacă îl întrebi ce face, s-ar prea putea să-ţi răspundă: ”Ia, fac jucării la Dracu'. Tătă lumea face câte ceva, numa' io fac pă dracu'”. Şi râzi. Apoi, hâtru, Vasile continuă: ”Masca-i mască, dracu-i drac”. Dar chiar asta face Vasile Şuşcă, iar italienii din nordul Italiei şi colecţionari japonezi i-au preluat măştile lu' dracu' şi le-au expus în colecţii private sau publice de artă tradiţională unică. Creează aceste măşti din copilărie. S-a apucat să le confecţioneze singur din dorinţa de a merge la colindat cu Viflaimul, un teatru popular răspândit larg în Transilvania, adus aici de saşi, după cum spune meşterul Vasile Şuşcă. ”N-am învăţat de la nimeni. Lucram cojocărie şi croitorie.Din resturi, aşa cum făceau şi bătrânii, am început a face măşti”, spune Vasile Şuşcă. 

În Viflaim, se relatează povestea naşterii Mântuitorului, vremea magilor, călătoria lor, iar piesa de teatru popular se joacă până inclusiv de Anul Nou. ”Dracii sunt invenţie moroşenească din străvechea cultură dacă. Noi nu suntem aici de nicări ori nimeni cum vor unii să ne facă să credem”, spune foarte convins Vasile Şuşcă. Dracii din piesa de teatru popular moroşenească sunt o găselniţă pentru că ”şi pe Irod îl ia dracu' odată”, relatează plin de savoare Vasile Şuşcă. Artizanul de 54 de ani, are doi fii, plecaţi din România, pe care i-a învăţat meserie. Măştile sale le poţi găsi surprinzător în casele românilor, le-ai putea revedea în filmul Transylvania al lui Tony Gatlif, în Treviso, chiar la carnavalul de la Veneţia, în colecţia lui Kozo Ogsawara din Japonia, în Crama Pandurilor din Bucureşti ori în Statele Unite în muzee private, în Franţa, Marea Britanie, Belgia, Germania, locuri în care a participat la expoziţii legate de tradiţia ori cultura românească, ori la târguri de turism. Şi-a crescut feciorii singur şi iubeşte copii. Vara, la cerere, a făcut şi tabere în care i-a învăţat pe tinerii români ori străini să confecţioneze măşti.

 Măşti şi năravuri

Dracii maramureşeni sunt unici în peisajul etnografic european şi nu numai, spune artizanul popular. ”Noi, maramureşenii am găsit cu cale că şi dracii au loc în teatrul popular de Crăciun. Sunt măşti şi năravuri care ne vin de la daci. Incă se mai joacă Viflaimul în Maramureş, în unele localităţi. De mic am început. Eu le ziceam măştilor mele că sunt măşti dracomorfe”, este foarte convins Vasile Şuşcă. Dacă îl asculţi, ai putea deveni cel puţin la fel de convins că dracii, îngerii, magii, măştile şi toate cele sunt originare de la daci, că şi italienii se trag tot din daci, că romanii sunt tot o rezultantă a dacilor.

Teoria nu e nouă. E pe larg disputată ba de una, ba de alte tabere. Una dintre tabere este destul de brutal denumită de ”opoziţie” ca fiind: dacopată. Istoricii clujeni printre care şi Laura Troşan îndeamnă la calm şi echilibru cu privire la originea măştilor şi la legătura dintre ele şi vremurile ancestrale ale dacilor. Ea aminteşte că teatrul n-a fost o invenţie dacă ori tracă, că el exista în spaţiul antic şi la greci, că teatrul cu măşti este anterior epocii dacilor, în condiţiile în care grecii antici, iniţial se foloseau de măşti în piesele pe care le jucau, iar dialogul lipsea. Ea mai spune şi că, în perioada comunistă a existat o perioadă în care etnografia a fost ”îmbibată” cu un spirit naţionalist şi concepte prin care se încercau cu orice preţ crearea argumente privind continuitatea si tradiţia multimilenară românească în acest spaţiu, chiar şi fără dovezi istorice legate de existenţa multimilenară a românilor şi a strămoşilor lor în acest teritoriu.

Până una -alta însă, măştile de draci din Viflaim, făurite de Vasile Şuşcă împânzesc România şi străinătatea, însă nu-şi găsesc locul în conştiinţa majorităţii, deşi au valoare de patrimoniu spiritual românesc, iar Şuşcă este ultimul artizan de acest fel din Transilvania. ”Mai există artizani de asemenea măşti în Moldova şi acolo mai sunt şi folosite de păstrătorii de tradiţii. În Maramureş aceste tradiţii au fost reînviate, însă dacă priviţi la cum s-au alterat aceste tradiţii şi în Maramureş vă daţi seama că în 25 de ani nu va mai rămâne nimic autentic. Case colorate în roz, porţi de fier. Astea îţi spun despre oamenii care stau acolo. Ce e totuna să pui mâna pe o poartă de lemn ori una de fier? Poarta de lemn e caldă şi asta transmite că acolo şed oameni calzi, vii, de omenie. Ne pierdem identitatea ca naţie, ca popor”, spune Şuşcă. Are în proiect să deschidă un muzeu al morii în Săcel, satul în care locuieşte, dar se plânge că nu-i rămân nici picturi şi nici măşti să le expună. Pe de altă parte, obţine cu destulă greutate materia primă, pe care înainte, când era cojocar o avea din belşug.

Bobonţii şi morţii

Din cele relatate de Vasile Şuşcă, măştile nu sunt folosite doar în piesele de teatru popular, ci şi la priveghiurile creştinilor maramureşeni ca o consolare adusă familiei îndoliate. Mai mult, în tradiţia veche, din păcate nepăstrată, dansul cu măşti se făcea şi primăvara, ”dar acum nu se mai face”, spune Şuşcă. El relatează o poveste a locului, o legendă conform căreia în timpul unei invazii tătare în zona Cavnicului, undeva în perioada Evului Mediu, românii au băgat groaza în tătari folosind măştile. ”Oamenii simpli au ieşit înaintea cailor purtând măştile şi au speriat caii tătarilor. I-au pus pe fugă fără arme ori luptă”, explică Şuşcă. Tot el spune şi că aceste personaje şi măşti poartă numele de bobonţi la Cavnic.