Cu părinţii mei, inginer, profesoară şi sora mea am locuit până pe la zece ani într-o singură cameră de vreo 12 mp, fără niciun fel de dependinţe şi niciuna din facilităţile moderne fără de care astăzi ne e imposibil să trăim. În tot acest timp ai mei s-au străduit să ridice o casă cu baie, bucătărie, sufragerie şi câte o cameră pentru fiecare. Şi au reuşit, chiar mai mult decât atât!

Am trăit în acea cameră cât într-o viaţă întreagă şi păstrez, cu drag, în suflet fiecare amintire!

Mi-aduc aminte de câteva zilele ploioase. Turna cu găleata afară, dar şi în camera noastră. Multe ţigle de pe acoperiş erau crăpate, iar vântul mai arunca altele prin curte. Îl văd şi-acum pe tata cum îşi punea haina pe cap, ieşea, se urca pe acoperiş şi încerca să le aşeze la loc sau să peticească acoperişul cu ce putea, cu ce avea la îndemână, iar pe mama încercând să ne ferească de şiroaiele reci de ploaie. Căni, oale, borcane şi ligheane pe linoleumul care ţinea loc de duşumea.

Noi, copiii, mai făceam glume cu Cascada Urlătoarea, pe care doar visam să o vedem în realitate, fiindcă ai mei aveau drept prioritate o pereche de încălţări noi. Au făcut întotdeauna cele mai bune alegeri pentru mine şi sora mea. Tabloul întipărit în memoria mea este acela al mamei care încerca zadarnic să usuce, pe sobă, hainele ude ale tatei, care ne spunea zâmbind că nu mai plouă rău, în timp ce noi vedeam apa curgând din tavan. Ceea ce mi-a schimbat, însă, destinul a fost îndemnul pe care l-am urmat şi vi-l transmit: Să învăţaţi carte!

Aceste cuvinte au fost momentul cheie, ascultate de noi, copiii, şi urmate în permanenţă de părinţii noştri, pe care îi văd şi acum studiind, cu o carte în mână, sau transmiţându-le celorlalţi acelaşi îndemn.

Mă consider favorizat de destin, dar nu toţi copiii de vârsta mea şi nici cei de acum nu s-au născut sub acelaşi semn. Există copii pentru care sărăcia şi lipsurile sunt o normalitate sumbră din care nu mai au scăpare.

Personal, ajut de câte ori mi se cere, unde văd că e nevoie, dar nu aceasta este soluţia, deşi îi îndemn pe toţi să-mi urmeze exemplul. Singura formă viabilă de ajutor este aceea structurală, bazată pe abordarea specifică nevoilor fiecărei comunităţi.

Aceasta înseamnă să plecăm de la o informare concretă şi corectă. Astfel, conform datelor societăţii civile şi datelor din rapoartele Comisie Europene, România are peste 2 milioane de romi. 80% dintre ei trăiesc în sărăcie lucie şi excluziune socială, iar 40 % o reprezintă copiii şi tinerii. Unul din trei copii romi merge seara la culcare flămând şi nu are acces egal şi echitabil la educaţie de calitate, curent electric, apă, canalizare sau condiţii decente de locuit.

Majoritatea cartierelor de romi sunt cele de la marginea oraşelor sau de lângă gropile de gunoi, ca în oraşele: Cluj, Baia Mare, Arad, Ploieşti şi multe altele.

Ce viitor pot avea aceşti copii într-un mediu care nu le oferă decât anti-modele şi lupta dură pentru supravieţuire, prin orice mijloace?

Cunosc acest mediu, mai ales din activităţile de voluntariat şi din preocuparea familiei noastre pentru incluziunea romilor, şi ştiu că singura soluţie se află în politici unitare, coerente, realiste la nivel european, de stat şi, mai ales, de comunitate locală.

De exemplu, în septembrie 2020, Parlamentul European a adoptat rezoluţia dezvoltată de domnul europarlamentar Romeo Franz şi de mine, care cere statelor membre, implicit României, să aloce buget adecvat nevoilor de incluziune a romilor, pentru implementarea strategiei naţionale. România are această strategie încă din 2001 şi propune măsuri clare pentru îmbunătăţirea situaţiei romilor în toate domeniile vieţii publice, cum ar fi: educaţia, sănătatea, locuinţele şi ocuparea forţei de muncă. Şi, totuşi, foarte puţine s-au schimbat. De ce? Pentru că o strategie fără buget rămâne un simplu document, ca atâtea altele lipsite de transpunere în practică. În plus, responsabilitatea implementării acestei strategii trebuie să devină atribuţia  primăriilor, consiliilor locale şi nu doar activitatea reală sau nu a unor ONG-uri a căror activitate, în ciuda eforturilor, este adesea lipsită de eficienţă la nivelul vieţii reale din comunităţi.  

Punctul de plecare îl constituie asumarea imediată a rolului statului prin implementarea şi controlul acţiunilor concrete de la nivelul comunităţilor locale.

România are o şansă imensă pentru dezvoltarea tuturor comunităţilor dezavantajate prin Planul Naţional de Redresare şi Rezilienţă. Acum, când Ministerul Investiţiilor şi Proiectelor Europene pune pe hârtie priorităţile, măsurile pentru redresarea şi dezvoltarea României, sunt convins că nu va ignora comunităţile de romi care trăiesc în sărăcie lucie când vor proiecta investiţiile în infrastructură sau măsurile pentru dezvoltare comunitară. Numai în acest mod situaţia romilor va fi mai bună, decalajul dintre aceştia şi restul cetăţenilor se poate reduce, iar situaţia României va fi mai bună. Numai aşa se vor diminua şi resentimentele, suspiciunile şi tendinţa de a acuza toţi romii, a priori, pentru fapte antisociale.

Trebuie să recunoaştem că ţara noastră a făcut numeroase lucruri bune pentru romi: locuri speciale în licee şi facultăţi, Agenţia Naţională pentru Romi sau Centrul Naţional pentru Cultura Romilor. Din nefericire intenţiile bune, lăudabile de a rezolva  problemele romilor au fost adesea deturnate în schimbări mici şi de suprafaţă care au deservit interesele unor microgrupuri sau ale unor autointitulaţi lideri/reprezentanţi ai romilor, care nu s-au dat înapoi de la acţiuni imorale sau pur materiale.

Lucrurile se pot schimba, însă, prin voinţă politică, responsabilitate, implicare mai eficientă a statului şi, mai ales, aplicare a legii. Este timpul să nu mai fim ipocriţi sau să facem jocul murdar al unor carierişti, oportunişti, care au profitat de această tragedie a situaţiei romilor şi au făcut fie carieră, fie mari averi sau, adesea, ambele, deşi ar fi putut să facă mult bine în jurul lor.